sâmbătă, 4 octombrie 2008

La un colţ de cotitură 1





1. Întruparea din cuvânt



Văzută pe cât decupa din cerul albastru gura rotundă a canalului, Prepeliţa, cu părul fâlfâind în vântul de toamnă, părea zugrăvită de un meşter stângaci, dar îndrăzneţ, pe cupola unei turle foarte strâmte şi dureros alungite, de biserică a săracilor.
“Gujghile, ce faci mamă acolo ? Te-am trezit din somn cumva ?... Or, Doamne fereşte, oi fi bolnăvior şi nu mai poţi urca pe scară ! Dă un semn de viaţă, dragule !... Hai, te roagă mămuţa frumos !”
Nici un răspuns, deşi jos de tot un adidas înnoroiat scarpină pe altul. Prepeliţa îşi şterge o lacrimă. Scoate apoi din buzunarul cel adânc al şorţului cenuşiu frânghia cu care de atâtea ori a voit să se spânzure. Se convinge că o are acolo. Nu se va spânzura nici în această posomorâtă dimineaţă de noiembrie. Ia capătul frânghiei e un cârlig improvizat dintr-un cui îndoit. De cârlig e agăţată o pungă de plastic pe care scrie ce partid să votăm. În pungă sunt două pâini, o bucată de salam, o cutie de brânză topită, o alta de pateu, un flacon de vitamina C-200, un plic cu antinevralgice, un plic cu prezervative, un pix cu pastă roşie, un caiet studenţesc, cu hârtie de bună calitate, luat de la o gheretă UNESCO.
Frânghia coboară lent în timp ce pe betonul fumuriu răpăie o ploaie caldă de lacrimi materne.
“Dă-te-n durerea mea !… Lasă-mă dracu în durerea mea !” mormăi de jos ceva confuz despre durere o voce groasă, profund nemulţumită de deranj.
Punga foşni. Frânghia se întoarse sus cu mişcări mai repezi decât la coborâre. Femeia cea fără de culoare o înfăşură cu grijă, tot aşteptând ca cei de jos sau cel de jos să se atingă de merinde sau să spună măcar un bogdaproste, deşi învăţase demult că mila de altul nu presupune întotdeauna reciprocitate.
La celălalt colţ al cotiturii o pensionară voluminoasă, blondă şi cu ochi jucăuşi de şobolancă se oprise în loc odată cu înaltul, deşiratul ei soţ, dar aceasta, jenat de ceva, prefera să se uite în cu totul altă parte, la un băiat creţ şi naiv care umbla pe trotuar făcut sandviş de o reclamă de blugi buni şi ieftini.
Câteva clipe soarele străbătu prin pâcla gălbuie, arătându-se orăşenilor ca o prozaică şi dulceagă tabletă de mentosan, cu sugestie mai degrabă răcoritoare decât ca o speranţă că iarna va fi scurtă, şi tocmai acum Prepeliţa surâse sfidător de pe colţul mic al cotiturii către colţul mare, silindu-şi vecina de bloc să-şi care foarte nedumerită bărbatul spre piaţa decorată ou mari şi portocalii felii de dovleac de plăcintă de toamnă.
“Nenorocita ! Dacă tot le dă, măcar să le dea mâncare caldă !... Dumnezeule, ce căliţi sunt ! Dacă rezistă ei în mizeria aia fără să se spele şi numai cu hrană rece... Toată viaţa te-am aşteptat ou masa gata gătită, ursuleţule, şi tot ai făcut ulcer !”
“Mai mănâncă şi hrană caldă, dă-i în mă-sa, iubito ! Se mai şi spală din când în când. Şi se îmbolnăvesc şi ei. Să nu exagerăm, că ajungem să-i invidiem !... Hă-hă-hă-hă !”
“Da’ nişte plăcintă caldă tot te trimit să le duci şi tu...Nu ştiu ce m-a apucat dar poate că a râvnit vreunul din morţii noştri...”
“De ce, băi Gujghile, eşti aşa respingător cu ea ?” se miră cu reproş Picior-de-Porc, scotocind în pungă şi muşcând lacom din pâinea proaspătă şi turcească. “Taci în sângele mă – tii de la Comtim ! scrâşni din măsele Dinţişor, arătând cu privirea spre contorsiunile spasmodice ale adidaşilor. Nu vezi că se inspiră ?” “Ce să mă mai inspir, că m-aţi tot întrerupt şi m-aţi deziluminat de tot !” se ridică totuşi vesel de jos bălaiul poetaş, tuşind să-şi dreagă vocea de bas bulgar şi scuturându-şi pletele cu putere, ca să nu mai rămână nici o urmă de praf, de paie sau de cenuşă în sârma lor ca de aur. Carnivor, el nu se înfipse la pâinea cea îmbietor mirositoare, ci la salamul de bună calitate pe care, cu sacrificii, Prepeliţa li-1 furnizase, fapt recunoscut şi apreciat de sensibilul domn Gujghil, căci nu-şi scoase din memorie incomodul reproş făcut de domnul Picior-de-Porc, ci cu buzele unse şi gura plină de carne plăcut condimentată , îi răspunse cu o anume tristeţe : “Doamna Prepeliţă, o fraţi ai mei întru contemplaţie şi analiză, este cum-necum întruparea pentru noi a căldurii, a dragostei, a grijii celei materne.” “Pe vremuri, îşi aminti cu lacrimi în ochii fumurii ca însuşi incertul noiembrie domnul Dinţişor, se punea o mare bază pe maternitate, pe productivitate în ce face de fapt o mamă, adică prunci daţi ţării şi partidului sau sistemului de partide care o stăpâneşte. De aceea şi în scopul acela, oraşul poseda o reţea de magazine Materna, concepută să bage şi să dea în principiu tot ce-ţi trebuia ca om pentru ca să creşti un copil : cărucior mai întâi, pătucel şi salteluţă, păturele, scutecele, cearşafuri albe, biberon, tetinuţă, glicerină boraxată dacă apar crăpături la sânişori, jucării de plastic plăcut sunătoare...” “Glicerină boraxată îi dădu Picior-de-Porc una după ceafă lui Dinţişor, nu se da la Materna, ci la farmacii de sector, unde găseai toate medicamentele pentru copii, iar care n-avea nevasta lapte îi dădea praf cu arome sintetice identice cu cele naturale, unguresc sau chiar elveţian, dar trebuia să dai dreptul şi la doctoriţă să-ţi facă reţeta, şi la farmacistă să te servească, să nu zică că n-are.” “Nu absolut în toate cazurile fetele îşi transcend pârleazurile, băi asceză ! Exagerezi, absolutizezi, culpabilizezi întregi categorii socioprofesionale, iar la întrebarea ta că de ce, băi Gujghile, eşti aşa respingător cu ea, eu ca poet orfic în acest orificiu nu prea am ce să-ţi răspund, pentru că şi voi sunteţi de piatră şi sadici de vă place să chinuiţi pe biata concetăţeană, deşi manifestă o marcată simpatic faţă de valorile noastre, simte, da, simte cu intuiţia ei specific feminină, că este ea însăşi făcută din acelaşi aluat spiritual superior ca mine şi ca voi doi, fraţi ai mei de suferinţă şi de înluminare în străinătăţuri frizând a aduce vorba de natalitate.
Ah, satul. meu, sătucul meu, sătuceanul meu iubit şi mămiţica mea din curte, din curticea, din curticică ! Ai, daolică dodă, ea era o imagine vie a maternităţii precum e în nemurire şi capra cu trei iezi, mânca-ţi-aş, cum venea ea la copii încărcată de bunătăţi materiale şi spirituale !
Iar în antiteză, folosind personificarea, zic şi de înstrăinarea ca atare ! I-auzi ia ! Ah oraş, oraş, oraş ! O, tentacularule ! O, ştrengarule ! O, şmenarule ! Blestem, imprecaţie, greu blestem asupra ta, cuib de corupţie şi ghinion ! Numai Prepeliţa, draga de ea, draga noastră ca o mamă mai are milă de noi în acest spaţiu de nemilă de om, de parcă la sat ar fi altfel, dar aici resimţi mai puternic o ţâră, însă dacă ea cu adevărat când ne dă de mâncat împărtăşeşte din tabla noastră de valori, atunci, să coboare pe scăriţă până aicea jos şi să achiezeze să înnopteze cu noi !!!... Este, Dentistule ? Este !” “ Nu te grăbi aşa cu răspunsul în locul meu, mârâi jignit cel apelat ca fiind din aceeaşi minigrupare de idei. Ca analist subţire, dacă la atât se reduce, ca poem, cât morţii mă-tii declari că te-ai inspirat atunci nota care ţi-o dau e că ai prăpădit aurolacul degeaba : te porţi ca o fiinţă cu echitate însă fără principiile eticii. M-ai dezamăgit complet !”
Dinţişor chiar se uita cu tristeţe analitică primară la sticla de vodcă din care ultimii centilitri Gujghil îi dăduse pe gât fără să lase şi la alţii pe motiv că tocmai îl arde o inspiraţie.
Picior-de-Porc era nu mai puţin şucărit de cele întâmplate. El considera că Satana are mare plăcere din a-1 batjocori pe omul setos, făcându-1 să-şi închipuie că bea ca să se slobozească din neant inspiraţia. Or, după cum e şi evident există spirite pozitive şi spirite negative. Inspiraţia nu poate fi diavolească. Iar divinitatea bună nu te pune să consumi toată rezerva de vodcă a asociaţiei. Ea îţi trimite idei nemuritoare pe de-a moaca.
De afară, având densitate mai mare, adică fiind mai greu, coborî peste cei trei prieteni mâhniţi un aer cu miros de liliac. Se însera şi cânta câte o privighetoare în fiecare tufiş.
Gujghil nu voia să devină obiectul cine ştie căror pofte de răzbunare ale prietenilor săi. Avea o mare dorinţă să doarmă liniştit şi să viseze universul copilăriei evocat în manieră cinematografică : cum vii de la gară, întâi gardurile vecinilor, apoi a1 tău, poarta de tablă verde, cimentul, bolta cu viţă, veranda, bucătăria de vară, unde pârleşte mama un pui la aragaz cu o aureolă de geniu bun, sacramental, tutelar al căminului părăsit cu o inconştienţă pe care pubertatea ca atare nu este purtătoare de cuvânt să o explice; mai trebuie incluse în raport şi corupţia vremurilor, şi severitatea reminiscentă dintr-un timp revolut a domnului Pedofil.
Fulgurativ, micul poet pricepu că ori dă dovadă de inspiraţie, ori trebuie să se demaşte că are bănuţi din cerşeală şi să urce pe pământ pentru alt alcool, ca să nu mai fie ca om un pretext pentru ca acele oribile pofte să se dea în vileag.
“Cine te-a făcut pe tine, Prepeliţo nene, din safire şi rubine, parcă m-a-ntrebat pe mine, pe Tellur, pe Diogene, dac-avem porniri obscene, când în lume pe mari scene, topmodele fără jene, dau din craci, din ţâţi, din gene, făr' să vază negre semne, la bărbaţi că ne e lene, ne e lene, zău ! ni-e lele, lele, lele şi iar lele !”
Câtă vreme poemul încălzi şi parfumă celula, o tăcere aurie şi cu ochi de peruzea trecu lent şi chiar solemn prin întreg cartierul.Ca întotdeauna pe acest meleag, harul de a versifica, a rima şi a ghiersui al domnului Gujghil impuse profund, ca atunci când un avocat de geniu ţine o conferinţă de nu mai ştii nici cum ai violat-o pe Agripina, nici ca ce chestie.
“"Ia mai zi-o, băi, o dată !” izbucni Picior-de-Porc într-un entuziasm cam perfid, cam veninos, cam cum ţi-ar zice partenerul de table, după ce ai dat un şase-şase, să-ţi repeţi norocul, periculoasă aberaţie, căci poţi stârni mânia duhurilor tutelare de te lasă pradă tuturor ghelelor care bat aici din veac.
Pizmaş poate în şi mai mare măsură, firavul Dinţişor nu zise nimic. Ba pentru a ocoli orice. luare de poziţie, se făcu în grabă că tocmai şi-a amintit de Tellurus şi de Diogene, unul zeu al humusului, altul un fel de cincizecist american, ce dormea într-un butoi din piaţa Atenei, când nu
şi-1 rostogolea pe unde găsea amatori de înţelepciune.
Faptul că domnul Dinţişor aducea sacrificii unui zeu roman şi unui cetăţean grec apoteozat ad-hoc era de natură a irita pe Gujghil, poeţelul având unele complexe tradiţionaliste şi unele viziuni în care coborârea iniţiatică prin căminul de vizitare al canalului era ca o retragere de profan către profunda şi indicibila înţelepciune a lui Zalmoxe. Dar acelaşi fapt îl lăsa indiferent şi cu un rol de factor mediator pe domnul Picior-de-Porc, căruia i se părea bună şi chiar foarte bună orice divinitate htonică, de umb1ă pe sub pământ dar se ţine de cuvânt fie infernală, fie pe probleme cu agricultura, putea fi şi metroul cu puternica lui structură sindicală, important era ca omul să se smerească, să-şi înţeleagă nimicnicia şi să se închine cuiva.
În zidul din paralelipipezi de beton celular autoclavizat la cald, Dinţişor a pus să-i sape două firide pe nişte şobolani cu care s-a împrietenit mai demult şi ansamblul de găuri a devenit ca un fel de altar, unde aduc ei sacrificii din ce beau sau depun ofrande din ce mănâncă.
Domnul Gujghil aşteptă oarecum abia stăpânit de iritat ce era să depună mult palidul la faţă Dinţişor. câte un triunghiuleţ de brânză topită la cele două divinităţi dintre care de fapt doar una era htonică total. “Ai terminat ?” se interesă el provocator, dar filiformul dresor de animale mici nu răspunse decât printr-o calmantă de spirite încinse, plecăciune orientală, cu lăbuţele împreunate la piept ca un popândău. Era cum-necum o atitudine mizericordioasă şi poeţelul cel bălai putea cu adevărat s-o mai zică o dată, la cererea expresă, rapidă şi personală a 1ui Picior-de-Porc, care poate că pregătea o cursă.
“Cine te-a urcat pe schele, Prepeliţo lele, să mişti luna ş’ alte stele cu cearşafuri mult rebele, mi-a creat numai belele într-o lume de lichele, căci uitându-mă la ele, am călcat nişte căţele, m-au muşcat de toate cele, am rămas doar cu sechele, de mi-e numai dor şi jele, jele, jele şi iar jele !”
Câtă vreme poemul înnobilă şi tămâie celula, o pace străvezie şi cu puţine şanse de a fi stabilă se roti prin cartier şi prin lume.
Deşi între prima şi a doua versiune a produsului competenţa lirică a furnizorului s-a mai ameliorat lui Picior-de-Porc, în calitate de principal beneficiar al rimelor, îi sări ţandăra de tot.
“Băi Guadalquivire, i se adresă el fără pic de respect celui ce consumase de unul singur toată vodca, am impresia şi bag de seamă că trebuie să ţinem seama de un singur lucru : că de la un timp ne tratezi de parcă ţi-am fi alegători, dai în noi cu tot ce-ţi vine ţie prin cap, fără de nici o ruşine. Nu răspunzi satisfăcător exigenţelor momentului de tragism prin care trece ţara, republica, neamul, iară eu consider de a mea datorie ca să-ţi reiterez în memorie că pomul cela ce nu dă roadă îl taie primarul de pe marginea uliţei şi îl dă ca lemn de foc pentru iarnă la cine ştie el că a contribuit mai mult şi mai mult să se facă monument !”
Faţa cea ciupită de vărsat negru a lui Picior-de-Porc era aspră, jegoasă şi neclintită ca o piatră dintr-un zid de care se sprijină toţi cu mâinile, fiindcă n-are pe unde trece din cauza maşinilor parcate de-a curmezişul trotuarului de care îşi permite. Nenorocitul de Gujghil sta nemişcat pe spate, lângă rigolă, cu pumnii înfundaţi în orbite de parcă o mare ruşine 1-ar fi făcut nedemn de a mai vedea miracolul firii în forma incintei subterane şi a celor doi amici.
Numai Dinţişor gândea, deşi nu prea avea cu ce în aparenţă, fiindcă dacă te uitai bine la el, aveai impresia că abia a ieşit dintr-o carte mare unde a fost puternic presat din părţi, încât are umerii apropiaţi, şi ochii la fel, şi tâmplele.
“Mistreţe, mucles !... Pauză publicitară ! luă el cu veşnic răguşita-i voce apărarea poetului. E adevărat că fratele Gujghil e ca un Guadalquivir sau ca un Guadalcanal, el e de fapt ca un rege sau ma1 bine zis ca un cum ar veni un ex-rege Midas, care tot ce atinge transformă nu în aur, ci astăzi în poezie. Eu sunt convins că în constelaţia lirismului naţional el este deja o stea care nu mai poate fi trecută cu vederea, şi mă concentrez adesea întru aceasta, după cum şi tu ar trebui să te preocupi de el în rugăciunile tale apocaliptice. Aşa că orice ar da el umanităţii este compatibil esteticeşte şi a-i reproşa că se comportă ca un ales care şi-a încălcat promisiunile e o gravă inadecvare, o lipsă de înfiorare în faţa lumii, a existenţei ei, nu cu mult mai puţin condamnabilă decât atitudinea domnului Pedofil, care n-a înţeles niciodată profunda originalitate a geniului lui Gujghil şi a intervenit la ai lui naivi şi primitivi părinţi, mă-sa de mâncare să nu-i mai dea, bunică-su la pescuit să nu-1 mai ia, mă-sa mare naraţiuni şi cântece din vechime să nu-i mai zică, iar barbarul de taică-su să-1 scarpine cu parul, dacă nu învaţă pe de rost sute, sute, poate mii de pagini de comentariu !”
Aluzia la atitudinea domnului poreclit Pedofil, îl făcu pe bietul Picior-de-Porc, care în ciuda masivităţii sale era slab de inimă, să răsufle de câteva ori greu şi zgomotos ca un leu care îşi apără prada, numai că ce era în joc era propria sa autoritate.
Se calmă cu greu şi când redeveni stăpân pe toate forţele sale mai mult sau mai puţin oculte, el îşi apropie încet încet dar încordat palmele rotunjite una de alta, ca şi cum ar fi probat un pepene să vadă cu auzul dacă-i copt şi merită să dai banii pe el în loc să te afunzi în gloată.
Pârâitul şe auzi clar în încăpere.
“Sunetul acesta ciudat explică el cu vocea-i călduţă qi feminină, vine de la capul unui manager de întreprindere care se chinuieşte să găsească nişte soluţii. Sau de la capul deobicei mai arătos al unui ministru care nu se mai ajunge cu banii de la o lună la alta.
Toate aceste pârâituri se repercutează până în liniştea căminului oricărui cetăţean. Şi tocmai acest lucru reproşez eu lui Gujghil, că s-a încleiat într-un turn de fildeş. Şi nu mai vede că n-are lumea ce da la copii, şi nu mai aude gemetele pensionarilor, care nu mai au bani de asistenţe medicale şi de produsele farmaceutice de bază. Cetatea, polisul, târgul, municipiul, cum vreţi să-i spuneţi, trece prin grele şi pline de căinţă, romantice probe, încercări, verificări, iar dumnealui, orb ca marele şi nemuritorul Homer, însă nu şi tot atât de avizat singura problemă care-1 preocupă e cum să facă s-o convingă liric pe mult prea milostiva noastră Prepeliţă să penetreze în acest prestigios lăcaş ca să înnopteze cu noi!”
Poetul zăcea pe spate jucându-şi inelarul în firicelul de apă ce se prelingea necontenit prin rigolă. Dinţişor sta între firidele cu divinităţi, palid ca moartea, cu faţa spre buric şi cu picioarele supraîncrucişate. Picior-de-Porc vorbise rezemat de tabla galvanizată şi caldă a conductei, cu tălpile bocancilor pe care rareori şi-i scotea aruncate leneş tot înainte.
Dinspre stelele de seară, prin gura canalului pătrunse o zburătoare până la ei şi, zăpăcită de lumina gălbuie a becului pătat de muşte, se izbi de mai multe ori de pereţi înainte de a regăsi drumul spre raiul vegetal dintre blocuri.
Gujghil holbă larg ochişorii săi de culoarea grâului treierat la lumina lunii şi atrase atenţia partenerilor săi intelectuali că păsărica rătăcită este chiar o prepeliţă, adusă la oraş probabil de pescarii care, peştele nemuşcând, se ţin din plictis de prostii.
“Dacă e prepeliţă, atunci e bună de mâncat !” observă ca în transă fachirul cel slăbănog şi dinţişorii 1ui enormi avură luciri de baterie da cuţite alimentare oferită prin teleshopping.
“Mmmm ! Mor de poftă!...O, tu zglobie zeiţă de vânătoare, măcar vreun miligram de prepeliţă la grătar să gust şi aş mai trăi o viaţă !” făcu invocaţie în somn Picior-de-Porc.
De pe la şase, chiar de la blocul la al cărui picior se afla peştera. se auzi gâlgâitul vesel şi totuşi cam sinistru al closetului cu apă. Iar după vreo trei-patru secunde, ceva făcu plici ! în mica rigolă de lângă poeticul Gujghil. E1 se ridică în capul oaselor şi nu fără o mare uimire ridică de jos, caldă, cu inima încă palpitând, micuţa zburătoare cu capul strivit plin de sânge.
Nici dacă ar fi câştigat la vreunul din cele câteva sute de tipuri de jocuri de noroc mai mult sau mai puţin sau mai deloc impozitate, o sumă suficientă să-şi petreacă în condiţii decente restul vieţii în rugăciune şi contemplaţie, nu s-ar fi bucurat cu atâta fervoare Picior-de-Porc cât s-a bucurat de cărniţa căzută din cer.
Într-un timp record el a jumulit păsărica, a curăţat-o pe dinăuntru cu briceagul şi a spălat-o la apă călâie unde picura ea în rigolă la racord. Şi nu peste multă vreme, nişte câini melancolici priveau cu jind în jos pe gura de canal, atraşi de dumnezeiescul miros de grătar ce combina neobişnuitul pentru ei aer de pasăre de lan mănos cu exoticul fum de surcele de lădiţe pentru citrice.
O emanaţie ca de tămâie chinuia şi nările trecătorilor prin cotitură, numai că ei nu ştiau de unde vine şi oricum borta spre cei trei tâlhari le era inaccesibilă atât din pricina gardului viu ce separa de trotuar peretele orb al blocului, cât şi din lipsă de competenţă şi performanţă spirituală.
În peşteră, domnea un entuziasm ca de tineri ingineri NASA când le-a ieşit vreo jonglerie tehnică şi îi aplaudă contribuabilul deoarece le înţelege puternicele emoţii.
Era întâia oară când micul lor colectiv reuşea materializarea unei imagini lirice !
Oare nu Gujghil, cel potrivit destinului naşterii şi reglării pe orizontul luminilor întemeierii, nu psalmodiase că să vină Prepeliţa în acea noapte la ei ?
Oare nu Dinţişor, eliberându-se între firidele cu idoli de senzaţiile de foame şi de sete, nu se concentrase el pe furiş întru o asemenea vizită de taină?
Oare nu Picior-de-Porc, lepădându-se de păcatul orbirii şi surzeniei la suferinţele ca de Iov ale municipiului, nu se rugase el în taină tot pentru umanizarea poetului prin etern femininul?
Era un moment istoric nu numai pentru micul lor colectiv interdisciplinar, ci şi pentru cercetarea ca cercetare, fiindcă se demonstra în chip strălucit că cu bugete de austeritate se pot obţine imprevizibile rezultate, parcă Galilei avea alt fel de aparate?
Uluit Gujghil a urcat la un chioşc şi a făcut aprovizionare nu numai cu vodcă ci şi cu şampanie, gândind versificat pe termen lung cum să se exploateze succesul, între altele şi să vină trei topmodele în sacii de dormit la ei în bârlog, dar la întoarcere nu-i sări de gât nici o muză, spre marea lui deziluzie, deşi intuise deja constrângerea esenţială din noul proces tehnologic : nu e destul ca poetul să debiteze poeme; mai trebuie ca magicianul să se concentreze şi un eremit să se roage se forţele benefice a1e Universului, alegând ritualul după conţinutul imagistic şi forţând sentimentul singurătăţii, făcându-1 operabil chiar în locuri unde te deranjează diferiţi cetăţeni.
Totuşi, când el reveni doinind uşurel în atmosfera plină de farmec a codrului de simboluri subteran, nu putu deloc să nu se neliniştească de o anumită coincidenţă. În vederea chefului prin care urma să se serbeze în mod festiv realizarea, Dinţişor, în lipsă de costisitoare fermei de modă, chemase de prin găurile lor trei - tot trei ! - şobolance mari, grase, vârstnice, cu şiraguri de ţâţe roz, şi se chinuia cu ele să le dreseze să joace Macarena cântată de el din gură. Atâta graţie şi atâta falsă supunere tipică feminităţii universale se manifestau în activitatea celor trei rozătoare devenite artiste, încât poetul se întinse la loc în preajma rigolei cu ochii închişi de frică să nu prindă pasiune pentru vreuna din ele.
Şi avu mult de aşteptat pentru că în condiţii obişnuite, ca să faci comestibilă după standarde vânătoreşti o prepeliţă la grătar sau cu atât mai puţin una la frigare, n-ar trebui să aştepte cineva până i se lungesc urechile, îi curg balele iar stomacul începe să ţipe şi să doară aproape ca 1a un ulcer de proporţii catastrofale.
Abia într-un foarte târziu, când prepeliţa mirosea mai degrabă a plastic ars decât a carne de crematoriu, pricepu el, aproape concomitent cu Dinţişor dealtfel, spiritul de autochinuire fanatică în care înţelegea gastronomia Picior-de-Porc, atrăgând însă şi pe alţii într-o vermină de senzaţii cu care ei poate că nici nu erau de acord ! Scopul întunecatului călugăr, care poate că apreciase la justa ei valoare cantitatea de carne de prepeliţă, nu fusese să bucure cu gustul, ci sâ drogheze cu mirosul, aşa că precum un iscusit torţionar ştie să dozeze, dumnealui nu folosise procedeul frigerii la flacără reală decât pentru a stoarce cât mai mult timp cu putinţă fum îmbătător, dacă nu edenic, măcar necitadin.
Marc era pofta celor doi păgubiţi să-1 frigă în locul păsăruicii, dar Picior-de-Porc era prea murdar pentru această tehnologie !
E1 se spăla din principiu extrem de rar, aproape niciodată. El susţinea cu putere că tocmai jegul a fost principala armă naturistă a omului preindustrial împotriva diferiţilor dăunători. El credea că în jeg se instalează anumite microorganisme care se vor crampona ulterior de dreptul întâiului venit cooperând cu gazda împotriva oricărui invadator. Numai aşa se explică de ce omenirea a putut străbate veac după veac fără a se ajuta de o industrie cosmetică de mare anvergură. Ba şi în ziua de azi apar situaţii paradoxale în care persoane care se spală cu prea mult săpun sunt mai puţin viguroase şi mult mai vulnerabile la boli decât altele care se spală mai rar şi chiar deloc.
În plus, Picior-de-Porc, şi poate că aici trebuie să localizăm grandoarea patetică a caracterului său, voia să probeze ca un martir pe propria piele astfel de ipoteze piramidale, cu nobile şi purinice, tot atât de pirimidinice intenţii, comparându-se în delirurile sale nocturne cu mari vedete ale cunoaşterii, care au experimentat pe ele însele anumite medicamente sau au străbătut oceane în condiţii dintre cele mai primitive cu putinţă doar pentru a dovedi că ar fi putut să reuşească şi primitivii înşişi.
Luminat când albastru, când roşiatic de flăcările de scândurică albă şi subţire, domnul Picior-de-Porc sta cinchit la altar tot perpelind frigarea cu prepeliţa tot mai scrumuită şi mai mică, şi nu-ţi prea venea bine de loc să dai în el, fiindcă palmele şi poate tălpile sale sfinte erau roze ca la prunci, dar de unde începea partea păroasă a membrelor amintitul jeg staţiona în straturi solzoase, verde-străvezii, gelatinoase, de unde şi asocierea cu şoriciul ce a generat porecla, şi pentru a da trebuia să te foloseşti de vreo ustensilă, ca să nu rămână şi pe tine pasta asta protectoare a tegumentelor lui. Mai paralizant încă, buzele sale crăpate şi tivite cu nişte bubiţe zmeurii tocmai şopteau impresionante litanii nu pentru propriul suflet ci pentru al altora, din convingerea sinceră că fenomenul apocaliptic îşi are temeiul tocmai în principiul optimismului pedagogic care susţine că între un bang şi un crunch al lumii acesteia este îndestul răgaz pentru ca tot păcătosul să se smerească.
“Osana, osana, Arhitecte al Universului !” psalmodia Picior-de-Porc în timp ce Dinţişor fredona Macarena, tot mai scos din săritele lui că şobolăniţele, deşi executau corect figurile, cu o graţie desăvârşită, aveau totuşi un trac straniu, ale cărui resorturi se lămuriră din păcate chiar în momentul când s-a schimbat radical mireasma de la frigare, din una edenică, fiindcă prepeliţa trăieşte la sat la ţară în lan pe câmp, într-una infernală fiindcă unele materiale plastice conţin pucioasă, în cantităţi mari şi oricum prin topire la flacără se înnegresc de seamănă leit catranului : s-a întâmplat că dacă cei trei foarte tineri intelectuali, unul cu lirica, altul cu magia şi ultimul cu mistica, nu au acordat dansatoarelor atenţia pe care o meritau cu prisosinţă, în schimb un mare număr de şobolani aproape turbaţi de extaz au sărit pe ele şi le-au întors la cuiburi cu zarvă chicotită ca de franţuzoaice în plin cancan.
Nu numai Dinţişor, ci şi Gujghil s-a întristat de cele întâmplate. Interesul lor pentru activitatea lui Picior-de-Porc a scăzut considerabil, au început amândoi să caşte parcă s-ar fi luat la întrecere, ai fi putut crede că nici de băut nu le mai ardea.
“Băi, ai dracu oameni, vorbi singur mesianicul bucătar, dacă nu sunt femele în preajma voastră, parcă s-a năruit lumea, bă, e ceva de speriat cât de exclusivişti sunteţi cu comportamentul ăsta degradant de fiinţe obstinat unisexuate… Tu Gujghile, te legi de Prepeliţa noastră, adevărată mamă binefăcătoare pentru cuibul nostru, propunându-i liric ca un fel de incest poate o ia în serios vreun duh serviabil treaba asta, şi să vedem pe urmă cum rezolvăm cu aprovizionarea ! Iar tu, obsedatule de tot Dinţişoare, ai ajuns până acolo cu dezumanizarea din punct de vedere ontologic că nici şobolăniţele nu mai sunt în siguranţă cu tine!...Treaba ta ! Nu mă priveşte dacă nu te simţi şi nu te autoevaluezi la mai mult ! Dar eu nu pot să îmi risc cercetările mele din cauza unui desfrânat incurabil ca tine, să ne trezim într-o bună dimineaţă cu beregăţile sfâşiate de şobolani, care mai au de partea lor şi simpatia a numeroase duhuri din Carpaţi şi din străinătate, malefice în marea lor majoritate !”
Tot bombănind, Picior-de-Porc bărbierea frigarea, încât strânse într-o cutie de conserve o pastă negru-brună de consistenţa gumei de mestecat din care făcu trei boţuri perfect egale. Cu o expresie de legitimă mândrie şi roşind pe sub jeg ca o domnişoară, el trecu pe la fiecare, ca să se împărtăşească din ce gătise cu atâta chin în fumul care îi injectase ochii înfiorător şi îl impregnase cu miros de şatră. Nici Dinţişor, nici Gujghil nu avu destul resort sufletesc să reziste la aceste faruri roşii ca nişte lasere. Mai în silă, mai ca exerciţiu de voinţă, ei îşi administrară extractul de prepeliţă şi nu mică le fu surprinderea şi plăcerea de a constata că niciodată în viaţa lor n-au avut în gură ceva mai gustos, mai savuros, mai exotic, mai aerian şi mai autentic.
În solemnă tăcere, ei mestecară la infinit şi parcă savoarea gumei negru-brune nu se mai sfârşea, deşi încercau să şi-o dizolve de pe dinţi când cu şampanie, când cu vodcă, până şi cu alte alimente din cele primite de pomană de la doamna Prepeliţă.
Gujghil îşi aduse aminte de ea, de binefăcătoarea, murmurând tot alte versuri. Ca un fir roşu trecea prin toată poezia lui ideea că în lumea animală, cea originară, reper absolut femela este deobicei necolorată, discretă, tinde asemenea prepeliţei să se confunde cu mediul ei de viaţă, pentru că numai în felul acesta se poate feri ea eficient de dăunători şi poate asigura creşterea în deplină siguranţă a puişorilor. A exacerba din motive predominant comerciale mitul femeii model ca siluetă şi ca mutră i se părea deosebit de riscant pentru viitorul speciei umane, deoarece ambele sexe aveau de pierdut din această pricină. Femeile nedotate din naştere cu proporţiile standardizate vor avea complexe de marfă de calitate inferioară, după cum bărbaţii lor se vor simţi cu ele pe corso ca un şofer care conduce pe o autostradă de lux un automobil produs într-o ţară în curs de dezvoltare pe când mai era subdezvoltată. .
“Gujghile, ai, bă, vreun faringosept ? se milogi Picior-de-Porc. Că parcă mă râcâie în gât de cât fum am înghiţit.” “N-am decât antinevralgic.” “Dă-mi, că iau şi din ăla ! Însă ce am admirat eu mai mult şi mai mult 1a primul tău poem e că ai zis că de-atâtea topmodele în spaţiul nostru vizual ni se ridică artificial la specie pragul excitaţiei, cum e şi cu unele droguri care nu mai lucrează decât în doze din ce în ce mai mari... Presimţire sau mai bine zis resimţire pe care tu ai sugerat-o magistral prin metafora verbală ne e lene, din care ca un protest metafizic masculul din tine a reacţionat totuşi cu o tragică sete de libertate exprimată violent iconoclast născând prin freudiana tehnică a lapsusului minunata şi suculenta expresie dramatic parodică ni-e lele, întărită cu reluarea incantatorie de trei ori a acestui magic cuvânt popular...” “Ca ascet, se referi la sine Dinţişor, această înălţare a pragului de la care începe să înmugurească în noi dorinţa eternă este o mutaţie benefică în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, cel puţin asta e părerea mea... Să dea dracii dacă, în fond, nu e chiar mai bine aşa, dacă te gândeşti generalizat să crească pragul la toate, şi omul să-şi cunoască bine lungul nasului şi să nu se întindă mai mult decât îi permite contul pe care îl are, idealul fiind ca nici măcar să nu-şi dorească să se împreuneze cu topmodele !” “Păi, băi tâmpitule, îşi piţigăi de furie vocea Picior-de-Porc până în vecinătatea guiţului, pe unde-ţi umblă mintea ? Cu sorcova? Cu lista de adeziuni la sesiunea excepţională de urgenţă ?… Oare nu
a zis Gujghil, pe care îl pup cu admiraţie, că Cine te-a urcat pe schele, Prepeliţo, lele, tocmai pentru că ea nu era o împuţită de topmodelă, ci femeia de casă, dulce casă, care munceşte cinstit iar după ce vine de la servici, se ocupă de bărbat şi de copii în egală măsură, de le dă de mâncare, face curat, spală rufe ?.. Şi oare nu e această conduită a ei o condiţie sine qua non a propăşirii naţiei ?... Iacă dar, de ce Gujghil, ca toţi poeţii nepereche, adică becheri, înalţă pe podium femeia de casă, iară nu femeia întreţinută sintetic !”
Aplauze puternice subliniară peroraţia întunecatului călugăr, de undeva de sus, şi lângă turelă, căzu o pungă de hârtie cu pete de grăsime mirosind ameţitor : cei trei osândiţi o desfăcură cu înfrigurare şi descoperiră nişte plăcintă cu dovleac, care unde ei nu mâncaseră niciodată pe acest binecuvântat meleag şi nu prea ştiau ce este. Se temeau ca nu cumva forţe obscure, manipulate de centri de putere ocultă să nu încerce din interese străine să-i otrăvească pentru a diminua cât de cât virulenţa vieţii postspirituale a municipiului nostru drag, iubit.
Lucrul dădea de bănuit cu atât mai vârtos cu cât în tăcerea de cristal de Boemia a nopţii înstelate se auziră fugind paşi inocenţi, adolescentini, poate chiar puberi, de sex feminin după amploarea târşâitului şi după unele iregularităţi de frecvenţă.
Dinţişor îşi dădu peste cap ochişorii săi cei de culoarea scrumului de ţigară Carpaţi fumată la vorbitor şi îşi plimbă îndelung palmele sale nemuncite pe deasupra plăcinţelelor, nedetectând nimic malefic. Pentru orice eventualitate, Picior-de-Porc îşi scărpina febril vârful ajuns până la brâu al bărbii sale patriarhale şi şoptea o rugăciune folosită de nomazii din nordul Sudanului împotriva veninurilor plasate de mâini gingaşe.
Numai Gujghil deveni mioritic, improvizând simultan versuri pe tema Şi de-a fi şi-a fi să mor, transpuneri de romanţă ale meditaţiei sale cu accente elegiace şi chiar ilustraţiile de rigoare, gravate fin şi efemer cu degetul, muiat în apa caldă şi cam ruginie ce îşi urma netulburată cursul prin rigolă,
Bună este plăcinta de dovleac de toamnă când e caldă şi o mănânci în sânul familiei, uitându-te la televizor la serialul tău, cel ce se apropie cel mai incarnant de mimica prietenoasă a condiţiei umane de omenie !
Excelentă este însă când, din motive profesionale sau mai degrabă din horoscopice obiecţii ale ursitei, n-ai parte de facilităţi relative la a dispune de un sân de familie ! Atunci simţi un fel de ură pentru cine are şi îţi vine pentru ca să te întorci de pe un drum care oricum n-a fost presărat cu prea multe satisfacţii, cum s-a întâmplat pentru un segment de populaţie cu al construcţiei societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Aşa simţeau şi cei trei burlaci, deşi dacă ar fi fost mai puţin leneşi, ar fi putut să înveţe cu timpul cum se prepară acest desert hrănitor şi delicios.
Ei se întrebau în cor cine le-a făcut preţiosul dar de seară, că pe madam Prepeliţă o aveau în percepţie ca anormal de grasă pentru o femeie de la acest apocaliptic, eucaliptic şi cam eliptic sfârşit de cincinal al tranziţiei, de deceniu, de secol, ba chiar şi de mileniu. Or dacă avea o greutate de excepţie, milostiva doamnă n-ar fi avut cum să alerge zglobiu după ce a lansat punga cu merinde călduţe şi moi, deci în nici un caz al logicii optimiste nu putea fi ea zeiţa care a făcut plăcinta, miracol patriotic care arată că a mai apărut o persoană înclinată să aibă grijă de noi ca intelectuali mai degrabă decât de câini, linge-ţi-aş ţeasta ca Hamlet, Gujghile !
“Băi bulangiilor, staţi aşa şi nu vă aruncaţi, că ceva nu-mi râgâic mie a bine în toată isprava aceasta atât de magică ! trase poeţelul cel bălăior şi grăsuţ, cu părul de aur, un inedit semnal de alarmă în celulă şi împotriva cursului firesc al lucrurilor spre tot mai multă plăcere de a trăi. Eu când m-am inspirat şi înluminat a doua oară, ciuguli-mi-aţi fasolea de pe araci, şi mă uitam în sus la cearşafurile spălate cu detergent de excepţie, cumsecade, proverbial, de lelea Prepeliţă, am avut viziunea unor căţele într-o lume în care licheaua e la mare cinste, iar tu cal-cetăţean care nu vrei decât ca să munceşti, dare-ar dracii-n tine, o duci doar în belele, după cum şi eu se făcea că parcă rămăsesem cu nişte sechele de la muşcăturile lor inubliabile, mai mare dorul, mai mare jalea, dare-ar ăl de sus, Dinţişoare, dacă nu scoţi şi tu ceva de băut să ai doctoriţă la cap, plutonier la spate şi televiziune din toate părţile !”
"Ce televiziune din toate părţile ? rânji cu toţi dinţii regele şobolăniţelor mozolite de nu le mai învoiseră bărbaţii lor la spectacol. Ia uitaţi-vă, mă tolomacilor, în sus la stele, la jumatea noastră de infinit ! Ei, nu-i aşa că n-o să mai aveţi vreme îndelungată măncărici pentru ecran de ce-o să vă doară ochii ?”
Nu durere de ochi risca, frate vere, bărbatul carele se uita în sus, din nefericire pentru viaţa noastră spirituală. Se putea lăuda, săracul, prietenilor la berăria literară de aventură cum a dobândit cele mai grave afecţiuni oculare. Putea şi să orbească definitiv !
Fiindcă aruncându-ţi retina în sus pe turela buncărului, vedeai o armă de nimicire în masă de-ţi venea să apuci şi cu dinţii, şi cu placa dentară, să n-am parte dacă am inventat ceva de la mine !
Nişte pantofi roşii cu tocuri lungi, vibrate într-o răscăcărare diametrală pe gura canalului. Mai sus, două fuse negre cu plăsuţă şi perfect conifere. Şi mai sus decât atât două balcoane într-o ebuliţie augmentativă, străjuite ca de un artificiu festiv de o sugativă roz-sidefie cu nişte canini de aur de luneca luna pe ei ca pe Neva îngheţată şi îşi scrântea glezna chiar în placheta cu efigia marelui Lenin.
“Agripino, ce faci, fă tâmpito ?… Urci sau cobori ?” ieşi Dinţişor primul din transă la dialog, deoarece el nu avea cum să intimideze, fiind din veac atât de stăpân pe sine prin tehnicile şi declaraţia de principii folosite la conjugare, încât nu exista nici un motiv pentru parteneră să reclame că a fost maculată, mai tot blocul de la colţul cotiturii putând depune la un caz mărturie despre această iscusinţă a lui. “Nici nu ştiu ce piroşca mă-sii să mai fac ! mărturisi cu năduf fetiţa. Mă tot uit după Vodă, să mă plaseze odată, dar nu mai dau de el de două ceasuri, parcă l-a luat cu duba, vedea-m-ar cu pachet la vorbitor ! Nu cumva a coborât acolo la voi de dor de liră, magie şi speculă speculativă ?” “Ce să caute domnul Vodă la noi, fa, pneumatico ce eşti ! îi sări ţandăra frigare asceticului monarh al muştelor şi ţânţarilor. Ai uitat cât e jegul pe mine ? De unde, fă, dintr-un salariu să pot plăti o teleastă ca tine, de pretinzi tarif suplimentar pentru condiţii de muncă atât de improprii ?” “Păi nu ca să vă servească pe voi cu mine sau cu alta în acest univers de catran fără gust ziceam c-o fi coborât izbucni într-un râs răsucit şi rezistent ca un otgon liber-profesionista, ci ca să vă convingă pe voi să serviţi pe anumite persoane mai simandicoase după atâtea ţări vizitate… Uite, domnul consilier Pedofil tocmai mişuna pe-acilea cu balele de-un cot venea beat de pe la librării. Iar tu, Râtane, nici o secundiţică din vieţişoara ta să nu te mai gândeşti cu vigurosul tău creier bine mobilat că jjjjegul dupe tine e un dezavantaj în lupta pentru existenţă pe piaţă !… Numai că trebuie să-ţi facă domnul Vodă legăturili cu care cunoaşte. Fiindcă nu ştiu dac-ai auzit cum e şi cu odorile astea : uneori e bine să fie brânzuca chiar putredă, cu viermi laţi şi mucegăită la culme, ca să-i zici că e după standarde o delicatesă în a noastră bătrână, uzată şi ultrarafinatâ până aproape de refuz şi vomă Europiţă !”
Pălăvrăgind, pălăvrăgind, Agripina cobora fuştei cu fuştei scăriţa de la apartamentul celor trei javre intelectuale, creându-le fiori de imaginaţie creatoare de câte ori scârţâia gata să plesnească la întindere fustiţa ei mai scurtă decât fericirea celui care a dezlegat enigma teroristului, dar din piele neagră naturală cu aspect sintetic luciu.
“Ce făcuşi, dragă, o luă la un dulce sărutat poetul, dăduşi şcoala la lichidator ?” “Păi dacă lucra numa’ n pierdere, fără nici o şansă de redresare ?!” dădu fetiţa din umerii ei rotunjori. “E mai bună şcoala lu’ Vodă !” clătină din căpăţână ţărăneşte şi implicit înţelept Picior-de-Porc. “Vodă, cât e el de mai erudit ca mine, nu mi-ar da niciodată sarcină de asigurarea retenţiei şi transferului noilor cunoştinţe, să fac de vineri până luni cincizeci de probleme de geometrie şi două sute de ecuaţii cu parametru, pe care să le mai şi caut singură prin culegeri, că dacă îi ating performanţa, mă spune lu' tata !” “Cine, dragă ?” “Ce cine ?” “Cine te spune, fa, lu' ăla bătrânu.” "Domnul Pedofil, cine altul ?... Cine se mai ţine de prostii din astea ? Ba că am chiulit de la biologie să mă duc la nea Franklin la joace, ba că m-a văzut aia de educaţie civică că vindeam şi eu flori la nişte italieni la Vraja Mării, ba că tot aşa nişte fete au plecat cu nişte străini şi nici acuma nu le-a mai dat poliţia de urmă...” “O fi ştiind şi el câte ceva, că e persoană mai în vârstă şi cu experienţă şi cu lecturi suplimentare !” “Ştie pe dracu ! Aia ştie ! Că vine tata la mine cu fălcile întredeschise şi zice întâi că e supărat şi să mă duc să iau o sticlă de lichior de cafea, că de ăla vrea la negocierea contractului, iar dacă nu găsesc de culoare maro, să iau portocaliu ... Şi după ce mă îndeamnă şi pe mine să servesc în sănătatea celor scăpaţi de coşul zilnic, iar el s-a matolit de toţ începe să mă apropopouească înlăcrimat telenuvelar, că ştii că mă-ta e moartă, fato, şi ce bine semeni tu cu ea leiţ şi am auzit că, aolică-aolică, domnia ta pe la şcolicică aşa şi aşa...M-ai dezamăgit ! Să ştii, Agripino, că eşti deziluzia mea cea mai mare. Dar nu vreau să te baţ că mi-e milă de pielicica ta, că seamănă cu a lui mă-ta şi nici nu-mi face senzaţie să fiu brutal cu tine, să vină pe urmă autoritatea tutelară şi cu presa scrisă şi electronică ! Uite, mi-am scos cureaua de la reiaţi, dar de dat în tine eu nu dau, că mi-e frică de la Dumnezeu, şi am înţeles din istorie că nu suntem noi făcuţi ca să judecăm, nici pe comunişti, nici pe securişti, nici pe care vrea să ia înapoi de la popor casele sau să-l exproprieze de întreprinderi deplin viabile... În consecinţă, ca să ne încadrăm în timp şi fiindcă mi-e dor de mă-ta, şi ca să nu te iau la hârleţ că de ce absentezi, c-a zis doamna dirigintă pe deasupra la domnul Pedofil că nu mai semnează de alocaţie tocmai la indexare cecurili Bancpostului, însă eu mă pronunţ pentru amnistiere şi reconciliere, aşa că în tine nu dau nici cu cureaua, nici cu şfichiul de la bici, dar nici cu codiriştea lui atâta ţinută-n palma asta muncită, deşi ai merita de bagaboantă şi panchistă ce ai ajuns să te manifeşti, să ţi-o bag pe gât şi să ţi-o scot pe una din părţile puse în conservare pentru export... Da' eu sunt tăticul tău şi dacă eu n-oi ţinea la tine, Agripino, fir-am ai dracu, atunci ţine cine ? Zi tu cine, dacă ştii?... Că doar n-oi fi aşteptând investiţii de la străini ?” “Şi. tu de ce pisicii mei eşti aşa fraieră şi nu-i spui că are cine să ţină la tine ?” albi de revoltă Dinţişor, care se îndrăgostise când o văzuse pe baiaderă profilată pe cerul cartierului. ”Acum ce vrei şi tu, izbucni fetiţa într-un plâns dintre cele mai reuşite cu putinţă, este taică-miu, nu ? Ce să-i fac ? Ce pot să-i fac ? E şi el amărât ca toată lumea care e mai amărâtă, de unde să iau altul ? Vrei să-1 îmbolnăvesc şi pe el şi să aibă destinul tragic al mamei mele, pe care o plâng pă peste tot când mi se readuce vie în memorie ?"
Într-un veac al marilor deşertăciuni şi al înmulţirii populaţiei mai mult datorită progreselor microbiologiei decât în urma unei creşteri aidoma de explozive a Iubirii pe planetă, a fi la catacombă e o căutare cu posibilităţi mai mari sau mai mititele de o, ca să terminăm mai repede, într-un anume sens, pe lângă o transfigurare, cum şi martirii începuturilor dezertărilor romane, dar să nu fim exclusivişti, nici bulangii, orice nouă mare mişcare spirituală de idei a pornit de jos, de la bază, de la nadirul latent şi omnipotent cum e de părere şi poporul când se pronunţă că peştele de la cap se-mpute şi, în aceeaşi viziune lacustră, că broasca mică face gură incomensurabilă.
Dar ce nu-i plăcea chiar deloc lui Picior-de-Porc era că tac-su lu' Agripina insista libidinos pe asemănarea ei la băutură şi flagelare cu mă-sa, inclusiv pe probleme de revitalizare la piele, ceea ce da de bănuit apropouar, nu că aşa şi aşa, ci că ce mutant horroric ar fi ieşit de aici ca un produs al fecundării cu probabile malformaţiuni cosanguinizate, mărind încă şi mai mult povara asistenţei ce apasă pe umerii rotunjori ai populaţiei neajutorate ea însăşi, dar însă mai mult ca sigur că din punct de vedere moral punctându-se problema pe fond, fără atingere şi nici măcar strip-tease de tot de toţ trauma urmând a stărui până şi în vieţile ulterioare, cu slab procent de descărcare prin faptele bune, deşi nimeni nu poate nega că din considerente de complementaritate, sora Agripina va lucra atunci în branşa cealaltă, umanitaristă, Şi cu toate acestea, pe de altă parte, de unde să ştim noi ce suferea ea de la clienţii pe care îi selecta cu atâta profesionalism nea Vodă ? Oare nu riscau şi ei, dedându-se la excese, să nimerească peste combinaţii genetice în contra naturii ? Mai ales că ei erau sensibilizaţi în inconştient că nu o făcuseră, că era nu minora lor fiică, ci a altuia şi deci e chiar o datorie umană să vrea muşchii tăi cât cuprinde. Şi cu cât e carnea mai fragedă, mai ales că vrea şi ea, cu atât e şi bucuria de a trăi mai aproape de ce simte cel care cu adevărat are cu ce să-şi permită paradisul adevăratei senzaţii, adevăratului gust de senzaţie, adevăratul sentiment de saţietate, în timp ce care n-are se uită la serialul preferat cum ar trebui să fie o viaţă normală, dacă omul tot este condamnat de creatorii săi să existe ca un personaj mai mult sau mai puţin pozitiv.
Văzând-o consumând plăcintă de dovleac şi părându-i rău că nu mai are din extractul de prepeliţă întrupată din cuvânt fratele Gujghil se uita la ea cu ochii săi melancolici, castanii şi de foarte bună calitate, aproape profesionali, în stare să citească până şi texte scrise cu litere minuscule pe care profanii nici măcar nu puteau să-şi închipuie că ar putea să existe într-o ţară unde nişte unii au basculatără comunismul fără să întrebe civilizat şi pe popul dacă mai are nevoie de el, ceea ce este o mârşăvie, e ca şi cum ar da soacra cuiva de pomană un costum de haine fără să te întrebe şi pe tine dacă-1 mai porţi măcar când te mai duci să smulgi iarba la cimitir !
"Măi fetiţă scumpiţă, o apucă el parnasineşte de bărbie la două degete de fildeş fin, ce-ai zice tu dacă te-am scăpa noi trei, ca ceva stabil într-un turn, şi de animalul de taică-tu, care deşi monitorizează caii, n-are pic de gingăşie, că poate în vremuri normale încă ai fi purtat cravata roşie la beregăţi, şi de nea Vodă, evident care nu manifestă nici cea mai elementară răspundere faţă de viitorul acestui municipiu al nostru, în care dacă fete de excepţie ca tine se uzează aşa de repede la partea de patriotism şi jertfă, de vor să plece în exil, nici nu va mai exista genetic un fond rasial de prăsilă, încât viitorul turism, erotic sau nu, de la noi, va trebui să ne radem pe bot de profituri incomensurabile, că se va speria lumea, băi, de ce monstruozităţi vor anima strada, că şi-aşa spuma a lins-o demult de tot străinii !"
"Şi cu ce o hrănim, mânca-ţi-aş, şi pe ea dintr-un singur salariu ?” sări Picior-de-Porc în sus, negru de o mare îndârjire spirituală. Că alocaţie dacă nu se mai prezintă la şcoală nu-i mai aprobă...Şi vine ăştia cu lumina, cu telefonul, cu întreţinerea, cu taxa pe audiovizual, şi pe câte şi mai câte, pe transport pe ecologizare… Apoi o fată nu trăieşte doar cu mâncare din pomană şi cerşiţ că doar nu e rasă-n cap de gânduri extreme, mai trebuie să aibă şi ea cât de cât aspect comercial de profil, că aşa e lăsată lumea din proiect să fie fiinţele existenţiale unele de un fel frust şi altele mai nefrustrate, ca să-ţi fie şi ţie drag să ieşi cu ea la un hamburgher cu cărniţă fragedă şi albă de pui..." "Eu îmi exprim convingerea, interveni brutal în discuţie Dinţişor, că Agripina noastră este suficient de dezgheţată la înţelegerea constrângerilor bugetare de tot felul încât să se aşeze singură la înălţimea expectanţei noastre, care nici nu e ceva ca de o carte a recordurilor, însă nici nu poate trece cu vederea mutaţiile pe care le-ar induce în protocoalele acestui templu stocarea aici a punctului ei atomic !”
Era ceva sibilinic în această formulă, cu deschidere atât spre economia din piaţă a tinerei pubere cât şi spre deontologia ei profesionistă deja, de a reuşi în viaţă pe căi mai dureroase dar mai cinstite faţă de popor decât ale multor miliardari de cartonaş neuitându-se totuşi în context aluzia delicată la o îmbogăţire a standardului de spiritualitate al micului stabiliment iniţiatic de la colţul de cotiturii în istoria stradală, singura perpetuu reiniţializată.
Neînduplecat ca un ministru de finanţe de tranziţie aruncând în poala maselor largi populare toate greutăţile vieţii, Picior-de-Porc avu ca reacţie la perspectiva acumulării a două voturi pentru fată contra unul, al lui, un şir descendent de gâfâituri la capătul plat ca Bărăganul al cărora, el arătă cu un deget strălucitor ca funinginea deviza casei scrisă cu sânge deasupra racordului de unde picura continuu apa caldă necesară puţinului lor, în raport cu standardele euroatlantice, consum casnic.
"Binecuvântată fie făptura în stare supramentală când coboară în această chilie ce se închină prin contract ferm Marelui Arhitect al Universului ! Slăvit fie până la capătul apocaliptic al pânzei Timpului cel ce aduce printre noi mari maeştri spirituali, iară nu exemplare umane, cu sau fără har la punctul atomic, roase de corupţia şi mizeria morală a vremurilor !
În zidirea columnară a noii Sarmisegetuze spirituale, să ne iubim ca fraţii când n-au nimic lumesc de scos din indiviziune şi să ne armonizăm punctele de vedere mai polemice numai şi numai prin intermediul dialogului, care e starea de graţie a făpturii cuvântătoare, poezie în stare gemă, sublimare de eu şi rugă generoasă pentru pocăirea urgisitorilor, în veghere şi vigoare până la sfârşitul veacurilor ce va să vie negreşit şi atunci se va vedea că cine va fi cu noi nici nu se va uda măcar la picioare, darmite la punctul atomic, cum au trecut şi alţi năpăstuiţi Marea Roşie în căutarea patriei ideale, aceea din mentalitatea căreia s-au fost dezimplementat însemnul proletar al secerei şi ciocănelului ca espresie a alianţei în contra la intelectuali.”
Partea proastă a urâtului gest anti-Agripină era că degetul arătător din dotarea lui Picior-de-Porc era un deget gros de pâlmaş, consecinţa fiind o anume derută pe undeva, convivii din cuib neînţelegând la care părticică din inscripţia stacojie face trimitere. Se opune el minorei scăpate de la prostituţie pentru că nu e o maestră spirituală sau o acceptă cu condiţia stabilirii dinainte între cei trei intelectuali de marcă a modului ei de folosire ? Pentru a nu exista ulterior reclamaţii privind calitatea mărfii odată vândute, precum şi de la rest care se înnumără la ghişeu, neprimindu-se bancnote uzate sau incomplete, ceea ce reprezintă încă o procedură, fraţi români, a puterii actuale de a arunca pe spinarea bugetarilor şi pensionarilor la fiecare lună a unor noi şi rafinate mijloace de spoliere, că nu ţi-i primeşte nicăieri, suma fiind totuşi prea mică ca să se merite să te interesezi şi să te duci pe la bănci cu ei, poate îţi şi râde în nas acolo de tine, că şi-aşa nu mai are banul nici o valoare ! Dar pe ansamblul milioanelor de păgubiţi sumele sunt uriaşe !!!
"Ai dreptate, ai dreptate, ce-i al tău e pus deoparte ! surâse fermecător Gujghil. Pe Agripina eu o cu nasu din vedere şi am reţinut că pe la serbările şcolare era de neînlocuiţ cântând solo, recitând şi dansând fără şosete albe. Acest comportament deviant de la rutina manualelor, deşi când s-au dat a fost şi premiantă de cărţi, nepotrivite vârstei sale etice, însă oferite de un sponsor generos, este în opinia mea de artist al limbii şi cuvântului argumentul cel mai vertical şi fălos că spiritul ei din cap şi din piept este maleabil până-n punctul atomic şi receptiv la o veritabilă deschidere, poate şi la schimbare, da, ce te râzi ? la schimbarea cea mai excitantă teoretic, schimbarea fără ură şi răzbunare !” “Aşa-i ! Aşa-i ! prinse din zbor ideea Dinţişor şi fulgere tricolore îi electrizară într-un extaz al iubirii de ţară fruntea palidă, albă şi gânditoare. Mi-aduc aminte şi eu cu profundă recunoştinţă ce întâmplări literar-artistice culturale şi spirituale au beneficiat de prezenţa ei sclipitoare. Eu nu ştiu acum să vă spun cu exactitate câtă vodcă mai avem, dar gândul meu sprinţar călătoreşte către ai mei, către strămoşul îndepărtat pe scara timpului, creator al doinei, poezia populară în care şi-a spoovedit sentimente dintre cele mai variate : dor intraductibil, dragoste, jale. Agripina, cred eu, ne-ar putea sprijini în aceste timpuri de stress la splină, să lăsăm moştenire urmaşilor această specie lirică aşa cum am primit-o din bătrâni. Deşi sunt aproape mort de oboseală, tabloul feeric pe care îl văd acum şi aici cu ce discutăm îmi readuce farmecul copilăriei şi îmi deturnează creierul şi raţiunea la lumea basmului. Noi trebuie în definitiv, să ferim, ca feţi mai mult sau mai puţin compatibili cu cei frumoşi, pe această fetiţică de la mai
rău ! Pentru că moartea absurdă a acestui copilaş ar însemna a sublinia atitudinea anumitor departamente de condamnare a sărăciei care poate răpi unor fiinţe umane dreptul la viaţă. Nu-i aşa ? Ba da, badea Ion a stat de veacuri cu buciumul la buze în această accepţie şi cântarea sa îngerească depăşeşte cu minimum 66 % pe a stihuitorului, însă folosirea dialogului dinamizează măsurile preventive. Principala noastră problemă eu zic că e că fata trebuie îmbrăcată, mai ales că pluteşte în aer golul, starea de nelinişte, de angoasă, provocată de dezlănţuirea unui fenomen al naturii, care a scăpat din păcate meteorologilor."
Bărăganul în care era săpat bordeiul celor trei deportaţi se afla momentan într-o zonă atmosferică de joasă presiune, Nori ca atunci când se repară izolaţia pe terasă la care îi plouă mobila la ultimul etaj răsăriră ca ciupercile comestibile după ploaie pe o ureche a orizontului de unde veneau numai tunete înfundate.
"Este adevărat că am guriţă bună şi cânt fermecător, admise minora, dar trebuie, o ! binefăcătorii mei, să vă intre în cap că sărăcia şi promiscuitatea în care m-a violat tata, m-au învăţat şi pe mine nişte lucruri inefabile ca conţinut la educaţie civică şi chiar la religie, că în viaţă pot exista unele bafte de transmisie curativă la distanţă, dar că totodată în acelaşi timp simultan concomitent protecţia socială fereşte clasa politică de complicaţiuni însă nu este nici o mântuire pentru care e fraier sau mai ales în special leneş de nu dă şi el din mâini. Ca să folosesc un termen comparativ şi să nu fiu nevoită a cita din Heidegger, pe care cum îi spune şi nunele, desigur nu 1-am citit eu vă rog respectuos să luaţi notă şi să ştiţi un singur lucru : oi fi eu superdotată ca pentru export o privighetoare, cum a menţionat şi domnul Dinţişor mai nainte, însă nu sunt eu aia care cum văd un vierme, haţ ! cu ciocul pe el, încă n-am ajuns până acolo de hămesită încât să nu mă mai orientez dacă nu cumva, stai o clipă, fată dragă, nu te pripi, marş Bubi ! hai nu te rânji ! nu e acel vierme pus de momeală la cârlig de undiţă pentru peşte şi să se întâmple pentru mine, ca privighetoare de export sezonier, cine ştie ce tragedie pe uscat." "Tragedia n-ar fi a ta, amărâto, ci a noastră ! rămase neînduplecat pustnicul cel negru şi bărbos, De unde, fă, dintr-un singur salariu să-ţi asigurăm şi masă, şi casă, şi ţoale, şi smaguri, şi tarif de prospătură ?...Iar vouă, cam nesimţiţi tovarăşi de drum ai mei ce sunteţi, nu vă zic decât atât : că la drum lung nu se pleacă în cântec ceresc de privighetoare sublimată mental, ci în prozaică lătrare de câini proprietate obştească de cartier. Ca şi ei, noi trebuie să răspundem la chemări clare şi sincere, ca să ne fie din interes spiritual mintea slobodă, nu să ţinem otrava, zavistia, dihonia, sămânţa de nesfârşite desincronizări între noi, risipindu-ne energia dincolo de strictul necesar cuiva, fie ele, fie noi !" "O, mâncătorule de făină, hohoti cu umor Agripina, putea-vei tu să ne spui unde e cumpăna cea dumnezeiască ce măsoară necesarul ?...Că tot aşa zicea şi unchiul Vodă că se pricepe înainte de a se documenta şi, shimbând de procedură a recunoscut singur că optica sa iniţială era chioară deoarece nu vedea în parteneră disponibilităţi mai puţin fade decât într-un manechin uitat dezbrăcat în vitrina unui magazin din centru !... Or astăzi el poate da şi lecţii de spiritualitate, fiindcă pentru că aşa cum arată şi guriţa voastră de canal, scara pe care proştii coboară e scara pe care marii iniţiaţi urcă !"
“De, măi Mistreţe, reveni Dinţişor asupra opoziţiei, lui Picior-de-Porc. Cât crezi tu că va mai dura mizeria în această ţară ? Cât crezi tu că îşi mai poate permite Europa să ignore această importantă piaţă ? Cât crezi tu că va mai trece barja pe Canalul Dunărea-Marea Neagră până când vom fi aduşi în stare să plătim o mare diversitate şi cantitate de mărfuri şi servicii ?... Ani, crezi ? Decenii ? Veacuri ?,.. Dai din coadă, zici că nu ! Păi, nu-i aşa, mă smintitule ? Aşa e cum spun eu ! Ca mâine va fi ca-n poezie aici-şa la piaţă : crapii cât berbecii, piersicile cât dovlecii, spicul cât cocoşul, iar pe 1a ferme, berbecii cât dinozaurii, dovlecii cât Casa Scânteii iar cocoşii cât Casa Poporului Nicolae Ceauşescu ! Pentru că destinul a fost darnic cu pământul strămoşesc : l-a înzestrat cu bogăţii subterane, Spaţiul cosmic sub care armata noastră săvârşeşte periodic minuni de vitejie îşi revarsă cu mărinimie harurile, pentru ca lanurile să rodească, pentru ca succesiv, adierea vântului să le descânte împotriva buruienilor şi dăunătorilor, stelele să le mângâie atrăgându-le la înălţimi care au speriat pe invadatori, iar luna cu blândele sale raze să le rumenească în vederea recoltării lor cu utilaje reparate din vreme sub grijulia monitorizare a .comisiei ministeriale de profil şi a comandamentelor judeţene specializate."
În timp ce se făcea că se adresează amicului Picior-de-Porc, magicianul de Dinţişor de fapt făcea tot felul de pase în scopul de a o aduce pe eleva Agripina într-o atare de inconştienţă. Cine perseverează încrezător în forţele sale este o persoană de succes în ziua de azi. Aşa s-a întâmplat şi cu omul nostru. În plin efort oratoric, el a înlemnit ca o statuie de bronz de deţinut politic cu care nu toată lumea care constituie opinia publică, cetăţenimea, e de acord. Dinţii săi numeroşi, subţiri, albi, prelungi, sănătoşi datorită scăderii pe căi psihice a consecinţelor ridicării valorii daunelor cauzate de diminuarea pehaşului din gură, se arătară mai tare, iluminând blând, matern şi edenic bârlogul. "Gata ! scrâşni el ca la o plăcere mare. E amorţită de tot. Acum o luăm în ordine alfabetică sau o tragem la sorţi ?"
Era o stratagemă, nu o mârşăvie, deoarece o iubea. Desigur, ordinea alfabetică nu avea cum să convină lui Gujghil şi colegului său Picior-de-Porc, care ar fi venit după. Dar şi dacă li s-ar fi acordat prioritate, ei n-ar fi făcut nimic, deoarece ar fi devenit ezitanţi ca nişte tehnicieni care au de operat pe cord deschis o anumită economie cu consecinţe dramatice pentru pături largi ale populaţiei incapabile de recalificare ìn cazul când nici în şcoală pe băncile ei nu prea s-au omorât unele segmente sociale cu cartea, chit că profeţi ca domnul Pedofil au făcut vorbire orală de policalificare.
Tocmai pe acest reviriment al raţiunii sconta Dinţişor : pentru că dacă ai relaţii de coordonare pe orizontală cu o minoră, mai ales în context prostituţional, legea te pedepseşte şi s-ar putea să ai necazuri, dacă n-ai avocaţi buni sau capacităţi de a trezi o undă de simpatie umană cui te anchetează, te judecă sau te graţiază.
“Mai bine o îmbrăcăm şi o creştem şi aşteptăm să se plinească stipulaţiunile hatişerifului de urgenţă !” propuseră după consultări poetul şi sihastrul, ceea ce provocă un rânjet de satisfacţie profesională slăbănogului nostru alchimist.
El îşi aminti cu jind de când fusese şi el fată şi ce deliciu era să-şi probeze câte o rochiţă nouă cu bunicuţa lui în oglinda cea mare şi rotundă din sufragerie, sub privirile severe ale străbunicului său care avusese magazin de pălării de damă şi voalete lângă Curtea Veche, dar acum nu mai era din el decât poza galbenă din perete, hârca fiindu-i scufundată în cimitirul Lacul Morii. Aşa că îi fu facil să se concentreze pe ideea lugubră de rochiţă, în timp ce Picior-de-Porc făcea apropouri la nişte divinităţi feniciene pentru un material purpuriu, iar inspiratul Gujghil recita cu intonaţie : “Bagabuanta mia panchistă, trage rochea peste genunchi, rochea cea ca purpura, c-altfel rămâi fără Vodă-unchi !”
Prin acest graţios pantum, poetul atrage atenţia minorei că ei s-ar putea să n-o mai da înapoi la unchiul ei, ìnsă nu i-a dat prin cap că nu exclus ca relaţia cu nea Vodă să fie o simplă supoziţie a imaginaţiei pubero-adolescentine de care dau dovadã unele fete, când se hotãrãsc sã abandoneze şcoala, pe care guvernul le-o prezintă ca pe o gratuitate împreunã cu alocaţiile, şi atrase de mirajul adevãratului gust de ciocolată cu lapte al aventurii, ies ca şerpoaica 1a autostradă, hotãrâte sã ia viaţa în pi­epţ un bun stop pe piept fiind tot atât de spectaculos la public ca un gol luat sau dat printre picioare, cum observă poetul fotbalist.
Din înalţ de pe la şapte, se auzi gâlgâiturã vioaie dar sobrã de closet cu apã, care încã mai curgea neîntreruptã, semn cã orele nu erau chiar aşa de avansate înaintate şi cã în lume nu se fãcuse încã târziu, în sens metafizic şi religios. Aerul canalului foşni delicat şi insidios, exci­tat de atâta mister cât cuprinde, şi o rochiţã purpurie, croitã înalt exact
pe dimensiunile Agripinuţei veni singurã cu umeraşul în gât pe gura de vizitare, trecu nonşalantã printre bãieţii cu ochii holbaţi cã parcã i se distingea pe imagine nu doar jocul de vâsle al coapselor ci şi respirarea, rătăci ca oaia capie ce-şi caută locul să nască, pentru a se pune singurã într-un cui ruginit unde îşi agãţa deobicei Dinţişor iz­menele ca sã facã dinaintea lor exerciţii de contemplare şi admiraţie.
Aplauze entuziaste urmarã acestei strãlucite confirmãri dacã mai e­ra nevoie cã tehnologia întrupãrii prin concentrare şi rugãciune a di­feritelor obiecte lirice merge ca focul şi singura ei limitã este pro­babil limita de domeniu a poeziei înseşi în sensul ipotezei cã nu ori­ce poate fi înnobilat şi sfinţit prin cuvânt.
Pata dormitoare avu în vis unele indicii cã gazdele ei i-au fãcut rost de o rochiţã mişto şi avu un surâs serafic de te apuca bâţul dacă te gândeai cã mai şi respirã puţin gâfâiţ parcã ar fi apăsat-o un vampir pe piep­tişorul ei promiţãtor din punct de vedere formal dar încã neîmplinit.
Gujghil ţinea sticla de şampanie la verticala locului şi sugea sâr­guincios din ea, satisfãcut de toate cele întâmplate, care însemnau un pas uriaş pentru omenire, fiind prima aplicaţie tehnologicã a poeziei, care se crezuse pânã atunci cã nu mai e bunã de nimic; deşi în unele ţări cu industrie ideologicã dezvoltatã s-au putut acumula averi respectabile punând-o la contribuţie. El se şi vãzu mutându-se curând de la adãpostul subteran la o vilă de stil mezoarab într-un oraş particular, având vecini numai persoane influente, şi uluite cã poţi câştiga din metafore mai bine ca din gestionarea uleiului comestibil sau a altor produse de bază din alimentaţia publică. Cãzu într-o stare de spirit care, încarna eteric cel mai profund şi mai tulburător din lume mister, care este acela al genezei în general, deci al creaţiunii cu c mare. Precum cocoşelul-de-pãdure când cucurugeşte e ca un surd, aşa şi el, ba în plus şi orb, crispându-se într-o atitudine impresionantã de sfârşit de mare efort lãuntric, mai dãdu urmãtoarea epigramã cu referire străvezie la o vi­rulentã rebeliune legionarã din 13-15 iunie 1990, de la Bucureşti, unde s-au făcut comparaţii cu ce-a fost în China, care cãdeau ca nuca-n perete, deoarece studenţimea Beijingului nu a cunoscut fenomenul legionar : "Arhitectã şi nu prea, bãga-ne-am toţi şlogu-n ea, arestatã-n Tien An Men, prinsã fãrã sutien."
Cuvântul rebusistico-integramistic şlog denumeşte în versul al doilea ­o bucatã de rezistent furtun de presiune lungã de circa 40-60 cm, poate şi mai mulţ cu piuliţã la capãţ având proprietatea cã dacã cineva costumat în miner îţi dã una cu el în calculatorul mobil, îţi poate justifica faţă de eternitate schim­barea ideilor, dinãuntrul laptopului spre înafarã, cum tocmai zice acum cã transpirã un mare bãrbat de film american la o televiziune particularã, deturnându-te de la rolul de tribun la statutul de prosper întreprinzător.
Acest al doilea vers plãcu mult camarazilor lui Gujghil, dar nu în absolutul prezentului perpetuu, deoarece su­tienul lipsã de pe Agripina se materializã imediat mai uşor în orice caz decât rochiţa purpurie, un sutien roz şi lucios din mãtase verita­bilã de pe drumul intercontinental, rãcoroasă pe dinafarã, caldă-plăcut pe dinãuntru. El veni, pluti prin aer şi se aşezã singur şi supus, aşteptãtor, spânzurându-se în acelaşi cui ruginit de unde atârna gravific şi rochiţa purpurie.
Dinţişor, care o iubea şi acceptase controversatul vers doi al fericirii colhoznice doar ca pe un spirit mai de glumã, ceru un time-out pentru a atrage în mod serios a­tenţia celor interesaţi că astfel de atentate la pudoarea fetei nu suferă toleranţă între asceţi chiar dacã ea stă în adormire. Totodatã el ridicã problema dacã nu cum­va trebuie încercat sã se doteze domnişoara şi cu unele bijuterii ca zestre. Picior-de-Porc se opuse însã ferm acestei insolente suprasolicitãri a bunãvoinţei duhului cu ajutorul cãruia se înfãptuiau minunile şi ceru vehement sã se respecte protocolul iniţial şi sã se procure doar cele patru obiecte asupra cãrora se căzuse deja la un consens : ro­chiţã roşie, chiloţi albi, sutien roz şi tampax în ambalaj albastru.
Gujghil primi acestei intervenţii ca pe un duş rece pentru starea de arpegiu liric total în care se gãsea. El se bãgã sub uşa rezematã pe blocuri de tip bolţar, pe care dormea pe o pãturã pãroasã Agripina, şi trase adânc dintr-o pungã cu ambrozie şi nectar. Ieşi de acolo prãfuit ca din Lună, dar cu ochii strãlucitori şi cu muşchii încordându-se singuri a superman pus pe caft dacã are cineva de zis ceva cumva. “Bãi aceştia, se adresã el cu infatuare parlamentaristă la camarazi, dar o carte, un disc cu muzică de-aia simfonică, un documentar video sau pe sidiu, o dischetã ceva nu-i dăm noi, ca bărbaţi cu experienţă, 1a copila asta expusã tâmpirii prin lipsa de infor­maţii dupã ce a pãrãsit focarul de culturã şcolar ?" “Cu o carte ? Da, de acord ! luã în serios propunerea eremitul, condiţionând-o însã catastrofal pen­tru membrii coaliţiei dacã mai voiau sã continue. Îmi dau votul, numai cã aceastã car­te trebuie sã fie ori Biblia, ori Coranul, ori Tora, ce vreţi voi, numai sfântã sã fie, fiindcã din toate orele pierdute din cauza absenţelor nemotivate, tocmai cele pentru suflet trebuie recuperate prioritar !" “Perfect ! sãri în sus Dinţişor. Perfect de acord cu voi ! Numai cã trebuie sã ne concentrăm asupra cărţii în aşa fel ca ea sã aibã ferecãturã în filigran de aur şi neomogemitãţi din rubine, safire, smaralde, opale, chiar briliante dacã s-ar putea !"
“S-ar putea, s-ar putea, de ce sã nu se poatã ? rânji cu cinism de li­chidator de fabrici şi uzine şi combinate Gujghil, dând imediat din el un rubayat care umplu de o insuportabilã omeneşte oroare de animalul care lecturează cărţi pe convivi : “Ce-are fata în chiloţi ? Biblioteca pentru toţi ! Cu rafturi din macrameu, ca sã pot citi doar eu !"
“Ce e ãla macrameu ? mârâi Picior-de--Porc mai negru la faţâ decât deobicei. Cuvântul ãsta cheie din versul trei este un semn de deschi­dere sau de închidere ? Duce la claustrarea cuplului fn bibliotecã sau lasã punţi pentru eventuale noi negocieri ?' “Macrameul e fãcut din gã­urele, de mânã, rãspunse expert Dinţişor, cã doar fusese cândva fetiţã. E doar un semn de transparenţã şi de aerisire, un simbol al predispoziţiei spre un dialog paşnic, constructiv."
Spre surprinderea celor doi coalizaţi mioritic, care tăinuind îndeei nici se mai concentrase unul, nici se rugase celãlalt o pereche de chiloţei albi cu gãurele coborî în încãpere planând ca un albatros, oprindu-se între­bãtor dinaintea poetului bãlai, ca faţã de un stãpân, şi agãţându-se singuri în cui, lângã sutienul roz şi rochiţa purpurie.
Fata avu un zâmbet de fericire şi îşi frecã genunchii unul de altul prin somn.
Din bloc, ca la sfârşitul serialului, se auziră în haită rezervoarele de closet cu apă hăulind.
Şi dupã ce ca ultimii tâlhari se înţeleserã din priviri, Picior-de-Porc îi dã­du din seninul kantian un şpiţ în burtã lui Gujghil, iar Dinţişor, perfect coordonat îl pãli în aceeaşi fatidică clipã pe omnipotentul poet cu una din sti­clele de şampanie dupã ceafã, din cooperarea sinergicã a celor douã e­fecte de lovituri resimţite, primitorul alegându-se cu un îndelungat leşin ca de fată, care i-a transportat sufletul într-o lume mai bunã şi mai dreaptã, capabilã sã asigure protecţie socialã pentru aproape tot poporul.
Deşi nu depuseserã prea mare efort ei gâfâirã îndelung, mai mult pentru a se calma de ce fãcuserã într-un mod atât de neaşteptaţ fiindcã nu fãcuserã în prealabil nici un pact de agresiune secret împotriva lui Gujghil.
Noutatea situaţiei fiind că acum Agripina se afla în puterea lor, singura sămânţã de vrajbã fiind cã în vreme ce Dinţişor prinsese drag de ea într-un mod foarte feminin de gingaş, lui Picior-de-Porc mica elevă îi era complet indiferentã pânã la a o lua şi în şuturi dupã ce şi-ar fi fãcut treaba cu ea.
Dinţişor deveni în aceste condiţii nespus de şovãielnic chiar cu sine însuşi ca mascul dominant dacã ar accepta sau nu sã împartã cu jegosul sãu to­varãş de luptã şi de idealuri prada smulsă cu atâtea sacrificii din lira poetului. Pânã una alta el socoti indicat sã mai câştige ceva timp verificând dacã nu cumva aşa cum ăla a materializat din idee chiloţeii, n-ar putea face şi vreunul din ei la fel cu ceea ce au ajuns la un consens la negocieri că-i era indispensabil fetei moderne la ciclu.
Ca şi în genere electoratul, ei doi nu concepeau poezia decât ca pe un produs de consum care rimeazã împerecheat încrucişat sau îmbrãţişat deci cu subtile sugestii obscene de rodnicie pe meleag, aşa cã se chinuirã, în eclipsa de conştiinţă competentu­lui rimător Gujghil, ore întregi ca sã lege ideile care le treceau cu uşurinţã prin minte unele de altele încât sã sune imnic cu accente de odã.
În aceste tragice cãutãri, principiul masculin întruchipat în Picior-de-Porc avu câştig de cauzã asupra celui feminin ilustrat de Dinţişor, aşa cã sinereza lor opalescentã fu dominatã clar de rigorismul purinic al ascetului. El vesteji printr-un atac frontal, de sus, în picaj, acea comoditate a timpurilor noastre, care ca o igrasie infesteazã în­tâi pe nesimţite cotidianul, pentru a face apoi metastaze în toate de­partamentele spirituale. De unde şi pesimismul în ce priveşte mântui­rea, dacã femeia are un caracter din ce în ce mai sportiv şi treptat este privatã de durerile care îi sunt. definitorii. Dispãrând, datorită progresului, şi discon­fortul ciclic, şi greaţa Brigitte Bardot de a fi gravidã - nu numai în familiile unde e de moştenit imensa avere fulgurant constituitã mãrindu-se aberant preţul la ulei şi la alte produse de bază, furând mutualiceşte sau pur şi simplu fu­rând legal - ,şi în egală mãsurã privându-se femeile datoritã noilor tehnologii pânã şi de legitimele dureri ale facerii în multe cazuri, s-a re­dus astfel considerabil obiceiul metafizic de a medita asupra soartei viitorului cetã­ţean, care scris e să vină pe lume nãscut din durere, cum a zis şi preafericitul, de Partid, poet cã tu te-ai nãscut din dragoste ca omul şi din durere te~ai nâscut ca el. Or în aceste condiţii de lux feminin deşănţat când poate paradoxal dragoste este, ba chiar în exces, dar ce nu e, nu e destulã durere, cum mama dracu sã se mai nascã un prunc cu şanse reale de a fi martirizat prin punere la groaznice cazne, sau al­ţii care sã fie telefonic solicitaţi, pentru a se trage cu tancul în ei şi a-i expune ca sã-i scuipe cetãţenii în loc de terorişti !
Puţin a lipsit ca sã nu se trezeascã fetiţa ca sã facã al doilea pipi, când Dinţişor şi Picior-de-Porc optarã pentru urmãtorul sonet : “Mai uscate, mai curate, namaifiind vreo dificultate şi nemeditând conştient cã poţi da naştere la un nou dement !"
Ca analişti cu experienţă de decenii, lucrul cel mai interesant care ne sare în ochi la aces­te versuri nu este gingăşia lor usturătoare, care le apropie de arta ţãrãneascã naivã, ci bizareria cã deşi cuvântul tamponaş nu este explicit prezent ca sã zicem aşa, în carne şi oase, ideea liricã s-a materializat perfect neapãrând nici o disfuncţionalitate în procesul tehnologic, deşi Gujghil, fiind leşinat n-a mai contribuit cu nimic la vrajă ca atunci când Agripina a fost dotată cu rochie, sutien şi chiloţei.
Dacã va fi apărut vreo inadvertenţã cu protocolul iniţial, ea priveşte doar tipul de produs, însă lucrul ţine de intimitate şi nu ne pri­veşte câtă vreme nu contribuie la caracterizarea personajelor pe care le avem date în urmãrire.
Nu rosti Picior-de-Porc şi a doua oarã mantraua misticã pe care o inventase ritualic cu Dinţişor şi pe turela buncãrului lor iubit cãzu, semnalatã iarãşi de o râgâiturã de rezervor de WC de pe la un etaj su­perior al fiinţei blocului, un pacheţel albastru care se desfãcu sin­gur-singurel în aerul cu miros de fatã lansând ca pe un roi de fluturi albi vreo douăsprezece tamponaşe cu aripioare, cum poţi cumpãra de pe mesele pliante ale pieţarilor, unde sunt expuse ochiului lacom al consumatorului printre ţigãri, plicuri de cacao, pastile de ţânţari şi carioci.
Aceşti fluturaşi plutiră îndelung prin hală parcă năuciţi de frumuseţea de excepţie a Agripinei, dar în realitate ei se aflau într-un proces de selecţie după criterii interne ale partidului. Treptat majoritatea lor se întoarse cu resemnare în cutia de carton albastru. Mai rămaseră-n aer trei, pe urmă doar doi şi, în final, unul singur, stingher şi parcă nefericit trist. El căpătă o mişcare centrifugală ca de aeronavă căutând pista pe condiţii de ceaţă, când se produc cele mai multe accidente, găsi într-un târziu direcţia a optimă şi coborî pe o traiectorie perfect rectilinie dar înclinată, sub ochii holbaţi de perplexitate ai băieţilor, dispărând definitiv ca după clădirile aerogării între genunchii uşor flexaţi ai fetiţei.
Ceva din acest spectacol tulburător avu un reflex şi în creieraşii poetului leşinat după vodcă, şampanie şi aurolac, la care s-au asociat sinergic nişte lovituri. Pentru discursul său interior, spaţiul părea a cădea din real în timp veşnic, pentru că mai mult ca perfectul se raportează la imperfect iar dacă epitetele circumscriu concretul verticalizat de fascinaţia idealului, comparaţiile caută înnebunite, mânate de un instinct al perfecţiunii - idealul însuşi.
Fiinţa omenească, pe lângă această slăbiciune că pierzania ei purcede cel mai adesea de la lirismul inimitabil al cărnii, are ca o compensaţie sau măcar o indexare la meteahnă, resentimentul.
Văzând în evoluţia ultimului tamponaş cu aripioare un semn că Agripina nu poate sluji poftelor :animalice care apăruseră în ei ca ciupercile după ploaie, Dinţişor şi Picior-de-Porc începură să mediteze cu luciditate la ipoteza că poate viaţa asta amară poate că nu este singura de care, ca un sprite de pe jocurile de computer, dispunem. Ei realizaseră cu deznădejde de comerciant care a cumpărat mult dintr-un sortiment în nădejdea că se va scumpi dar s-a ieftinit că îşi întinaseră idealurile degeaba.
Se uitară acum la fată nu cu iubirea de odinioară, ci cu suspiciune, ca la acela prin care vine ispita ca deschizătoare de drum pentru ghinion, ghelă, accident, catastrofă, dezastru.
Ea se trezi şi se duse mai încolo să facă puţin pipi în rigolă, dar ei se concentrară ca să n-o vadă, unul în rugăciune, celălalt în iluminare, cu atâta dorinţă de a lepăda balastul din suflet după alcool şi pofta de desfrâu, încât adormiră înainte ca să se trezească la realitate şi să audă scârţâind uşa care slujea de pat minorei.
Numai la amicul lor Gujghil nu se gândiră deloc, că poate nu era leşinat de alcool şi aurolac, ci loviturile lor poate să-i fi cauzat vreo hemoragie internă fatală,
Uite aşa ajungi din nechibzuinţă să ai necazuri, să faci crimă prin imprudenţă şi de unde trăgeai şi tu nădejde să scrii ceva, de fapt să nu te alegi cu nimica !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu