marți, 6 iunie 2017

Informat de Morena



Informat de Morena despre cum a fost, analistul Sumotaru, un butoiaş obez, dar deloc generos, ci dimpotrivă,  necruţător cu opoziţia, făcu un mişto cumplit nu de chiorul de Coştei, ci chiar de poeta Lucida Tahoma, caz rarisim în istoria noastră literară. Când haita cam înţelese că a ratat misiunea, confundând pe părosul de boschetar cu berlinezul NATO de Caragiale (Ich bin ein Berliner), el avu audienţă maximă:
– Asta e poetă, băi Coştei? Tu eşti chior, n-auzi? Nu simţi versul? Ascultă şi tu! Sună ca dracu! Cum poate boarfa asta surprinde în cuvânt ale lumii înţelesuri dacă şi-o trage cu toţi lupii la mătuşă-sa-n apartament, până şi cu câinii morţi!!!... Da, domnule, nu-mi retrag sintagma! Nu te mai uita aşa la mine! Şi-o trage până şi cu câinii morţi, dacă e să reflectezi până la esenţă la ce înseamnă un priculici sau un licantrop! Treaba ta, Coştei, eu mă mai bag niciodată într-o expediţie compromisă!
– Nu te bagi pentru că nu tragi deloc de fiare şi, beneficiind de atâta ecomilă din toate părţile, ai ajuns un maidanez obez, Butoiaşule, o lipitoare! îl jigni în faţa spectatorilor chiorul de Coştei. 
Căci chiorului, chiar dacă ratase ţinta, nimerind nu la Ateneu, ci la Intercontinental, şi maculase/ deconstruise nu pe Eminescu, ci pe amicul acestuia, Caragiale, acţiunea de comando i se păruse un succes colosal.
Era pentru prima oară în Istoria Bucureştiului când o haită de câini ataca, precum una de lupi, o ţintă situată la o mare distanţă de vatra sa!
Coştei se întoarse triumfător, lăudându-se peste tot, că ce i-a făcut el lui Caragiale şi că e doar un exerciţiu, o repetiţie, pentru ce va urma să paţă totuşi şi Eminescu, pe care îl va da jos de pe soclu, nu altceva.
Veni la Vivian cu o reproducere de pe Google Images, în bot, păcălind-o c-ar fi o fotografie pentru presă cu ce-a făcut el pe pălăria lui Caragiale ca un exerciţiu pentru al doilea val de câini, ce îl va pune la orizontală pe Eminescu aşa cum taie plopii vicele Melecan cu drujba.
– Pe pălărie, nu în pălărie! observă ea cu fineţe de filolog şi bătu din palme, deşi vedea bine că e poza unei statuete şi încă una protejată ca într-un acvariu, dincolo de un geam, probabil pentru a o feri de vandalisme, cum face zâmbind ştrengăreşte Jeanneke un pipişor interminabil, păzită de un grilaj cu lacăte, în capitala NATO, Bruxelles.
– Ştii, izbucni până la urmă câinele chior în râs, de fapt e poza unei sculpturi de salon din secolul XIX, când, ştiu mai ales melomanii, s-au pus bazele verismului, ale realismului în toate artele italiene ale vremii. Deşi aş zice că e mai degrabă o operă plastică experimentalistă, se cheamă Can che caca, procesul fiziologic fiind surprins printr-o execuţie plastică impecabilă, Taşa, iubirea mea, inclusiv cu sugestia de congestionare la efort a tegumentului fiinţei constipate. Datează de la 1855, iar autorul este şi pictor mare, şi caricaturist de mare clasă, şi doctrinar, Adriano Cecioni. Această statuetă, aproape contemporană Olympiei lui Manet, nu mai scandalizează azi, ci amuză pe fanii lui Michelangelo care fac pelerinaj la Caprese, unde casele cel vechi de piatră nu prea impresionează un turist răsfăţat, şi atunci s-au adus reproduceri după statui din opera geniului natural, şi s-a înjghebat, totodată, un muzeu al sculpturii italiene de după Marea lor Unire...
– Bine, dar eu nu ţi-am cerut asta! reteză brusc Viviţel, răsfăţându-se, şuvoiul detaliilor. Eu ţi-am poruncit să-l deconstruieşti doar pe domnul Eminescu, nu să maculezi pălăria unui mare dramaturg, care s-a ilustrat şi în proza scurtă. Eu pe Eminescu îl urăsc! Pe Caragiale îl iube’c! Şi parcă văd că după ce i-ai maculat pălăria nu va mai putea ieşi cu ea în lume, să se uite la Baricada de care îşi vor bate joc romancierii istoriografiei complotiste! Ai obţinut exact contrariul la ce te-am rugat, Coştei! Ai să vezi c-o să plece Caragiale de la Intercontinental. Iar pe Eminescu nu îl vei putea demola, pentru că între timp te vor castra filoanimalele, şi nu te va mai alege nimeni mascul dominant, călăuzitor al haitei!
Şi o ultimă precizare.
În noaptea de 4 spre 5 martie 1998, Noaptea Muşcăturii, dolarul era 8-9000 lei, cu puţin sub un euro încă virtual.

(Camelian Propinaţiu - Muşcătura)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu