Probleme de bază ale României în postromânism

Metafizic, tragicul sentiment postromânesc al des-fiinţării exprimă de te deprimă, ca PRIMĂ PROBLEMĂ DE BAZĂ, presimţirea multor cetăţeni oneşti nenechezoli, pe măsură ce Autoelita nu o declară dar grăieşte numai în termeni de valori euroatlantice, după o uriaşă inginerie speculativă, că noi asistăm la sfârşitul istoriei naţionale, cu istorici şi istoriografi mediatici cu tot, când Neamul Românesc a devenit populaţie, fiindcă valorile noastre de patrimoniu, pentru care s-au jertfit strămoşii, nu e bune de nimic, nu sunt recunoscute neam de economiile de piaţă liberale nicăieri pe mapamondul spiritual, iar la noi nu mai trezesc decât interes parodic sau miştocar. În consecinţă, e şi normal, şi drept, şi comic, că se vor infiltra în secolul XXI alte seminţii, mutătoare sau mutante, pe meleag, ca decidenţi majoritari, cari să ne eficientizeze nouă pibul la maximum şi să-l distribuie bugetar dumnezeieşte, conform normelor eticii şi echităţii legendare, normalizându-se cam prea târziu nivelul de trai de să nu te mai desţărezi/deteritorializezi tragic, ca geniu natural, din Ţara creştină a lui Peşte, până la 12 12 (21)12 pe motive că din cauza corupţiunii/incompetenţei endemice şi a complicităţii intelectuale, după ce începând de la 8 ianuarie 2003, când cu Imposibila lustraţie, burghezia activisto-securistă de şpagă, compradoră şi de merit Top 667, prin urmaşii ei, au substituit sau, mai bine zis, au consolidat, au dublat în compoziţia socioumană a cleptocraţiei, pe interlopul autohton, împerechindu-l în umbra spinului cu imperialistul străin la apus de soare.

Trăim pe culmile disperării unei prosperităţi nevisate chimeric. Proştii nu mai citeşte nimica. Şi nici nu-i doare de să-i bată pe marii iniţiaţi, să desecretizeze listele de cărţi bune care i-au inspirat. Scriitorii şi scriitoraşii, văzând în fapt postumitatea de kkt a lui Eminescu, nu mai scriu decât de pe o zi pe alta, în debara. Trotuarele au ajuns parcări şi nici nu mai poţi traversa merditativ pe traseele patriarhale din cauza unui trafic infernal, iar în parc dă bicla şi dulăul peste tine, de se sparie gândul. Iar dac-ai teleporta minibigul din Cucuieţii din Deal în Epòcă, ai putea poza şi posta pe Facebook cozi balauriene kilometrice la marfa colorată kitsch orbitor de azi, în timp ce din boxele bisericii te asurzesc trackuri de la Mont Athos, amintindu-ne veşnic de Marea Recuperare şi povăţuindu-ne că ar fi aproape benefic să nu ratăm Mântuirea Neamului, deoarece e perfect şi uşor fezabilă, – dacă ai Infrastructură Intelectuală, totul mergând tot înainte de la sine, căci omul e un fel de vită sacră ce dă lăptic spiritual din belşug, ca un automat paralelipipedic în pahare de plastic, prin fărâma soft de duh imprimată de la Facere în carnea sa.

Criza e pentru proşti.  Şi pentru cărturari, care în orice orânduire sau încarnare tot amărâţi ajungeau, pe când carosabilul şi trotuarele gem de frustrare şi invidie, astă groaznică depresie colectivă, postromânismul, realizăm şi extrapolăm profetic că se va zen relativ tămădui numai atuncea când se vor detecta, la stat şi la filantropii amatori de mecenariat preventiv contra impozitării averilor, arginţii pentru o Infrastructură Intelectuală de tip occidental, întru Luminarea Poporului de să aibă altceva la ce se gândi proletarii: biblioteci-mediateci, televiziuni, internet, şcoli, universităţi populare, muzee, teatre, temple, excitante la discreţie, cluburi, malluri şi cămine culturale, de la care să emane şi să se acumuleze zi de zi mângâierile că noi românii avem totuşi o Istorie de jertfă şi o Limbă străveche cu mare Viitor paneuropean de s-o asimileze toţi ca pe latina medievală, A DOUA PROBLEMĂ DE BAZĂ reducându-se astfel la pactul naţional de a se acorda prioritate infrastructurii intelectuale faţă de infrastructura rutieră, cea de jdemii de ori mai costisitoare şi care, axiologic pe GPS, pe lângă că-i efemeră de dai în gropi, nu duce nicăieri, adică nu-ţi mai foloseşte, spre deosebire de filozofia din audiobook, după ce nu mai şofezi.

           

Iar A TREIA PROBLEMĂ DE BAZĂ A ROMÂNILOR ţine de a se institui, prin asumarea răspunderii guvernamental-constituţionale şi parlamentare, Partidul Cadrelor Didactice, carele nu numai că va elimina UDMR-ul, Partidul OTV, Partidul Postsecurităţii, eventual viitoarea Uniune Democratică a Rusofonilor din RO, de după Unire, şi orice alt minipartid, în coaliţiile de guvernare, dar va face, evident, nu politică în şcoală ci politica şcolii în comunitate, odată respectat ca putere de Putere, misia sa providenţială fiind, în viziunea de mai sus, radical educativă, anume să însufleţească Infrastructura Intelectuală promisă, mişunând între pereţii goi bibliotecare profesioniste, muzeografe, ghizi, duhovnici, consilieri civici, psihanalişti publici, apostoli rurali, profesoare frumoase şi mai ales cadre de-a dreptul pregătite universitar, capabile a-şi aduce aportul ca furnica, scutind pe filologi de treburile migăloase, la actualizarea şi sporirea sculăriei academice (ediţii critice, biografii, arhive, memoriale, pleiade, dicţionare, lexicoane, cercetări bibliografice, florilegii, traduceri, sondaje, recenzii, cronici de întâmpinare, ferpare, necrologuri dar şi evocări, cărţi şi periodice online, miniteleviziuni didactice, mobil literar, kindle Weltliteratur, alte instrumente de lucru occidentale) şi totodată minţi luminate la zi de să tălmăcească marile cuceriri ale cunoaşterii şi creaţiei contemporane universale, într-o larg accesibilă cu talent sau geniu sintetic literatură de popularizare, esenţializându-se şi lămurindu-se tuturor cetăţenilor români din RO şi din Diaspora Română (DRO) ideile principale ale Secolului XXI şi ale Epocilor Mooye sau Wash, adică, vezi/citeşti bine, ideile megaintelectualilor, seismectualilor şi ale universitarilor valoroşi, asigurându-se astfel ca sustenabilă Luminarea Poporului pe tot parcursul vieţii acesteia care preocupă îngrijorător de înfiorător pe toţi, inclusiv pe marii iniţiaţi.
              (Camelian Propinaţiu - Postromânismul)

Informat de Morena

Informat de Morena despre cum a fost, analistul Sumotaru, un butoiaş obez, dar deloc generos, ci dimpotrivă,  necruţător cu opoziţia, făcu un mişto cumplit nu de chiorul de Coştei, ci chiar de poeta Lucida Tahoma, caz rarisim în istoria noastră literară. Când haita cam înţelese că a ratat misiunea, confundând pe părosul de boschetar cu berlinezul NATO de Caragiale (Ich bin ein Berliner), el avu audienţă maximă:
– Asta e poetă, băi Coştei? Tu eşti chior, n-auzi? Nu simţi versul? Ascultă şi tu! Sună ca dracu! Cum poate boarfa asta surprinde în cuvânt ale lumii înţelesuri dacă şi-o trage cu toţi lupii la mătuşă-sa-n apartament, până şi cu câinii morţi!!!... Da, domnule, nu-mi retrag sintagma! Nu te mai uita aşa la mine! Şi-o trage până şi cu câinii morţi, dacă e să reflectezi până la esenţă la ce înseamnă un priculici sau un licantrop! Treaba ta, Coştei, eu mă mai bag niciodată într-o expediţie compromisă!
– Nu te bagi pentru că nu tragi deloc de fiare şi, beneficiind de atâta ecomilă din toate părţile, ai ajuns un maidanez obez, Butoiaşule, o lipitoare! îl jigni în faţa spectatorilor chiorul de Coştei. 
Căci chiorului, chiar dacă ratase ţinta, nimerind nu la Ateneu, ci la Intercontinental, şi maculase/ deconstruise nu pe Eminescu, ci pe amicul acestuia, Caragiale, acţiunea de comando i se păruse un succes colosal.
Era pentru prima oară în Istoria Bucureştiului când o haită de câini ataca, precum una de lupi, o ţintă situată la o mare distanţă de vatra sa!
Coştei se întoarse triumfător, lăudându-se peste tot, că ce i-a făcut el lui Caragiale şi că e doar un exerciţiu, o repetiţie, pentru ce va urma să paţă totuşi şi Eminescu, pe care îl va da jos de pe soclu, nu altceva.
Veni la Vivian cu o reproducere de pe Google Images, în bot, păcălind-o c-ar fi o fotografie pentru presă cu ce-a făcut el pe pălăria lui Caragiale ca un exerciţiu pentru al doilea val de câini, ce îl va pune la orizontală pe Eminescu aşa cum taie plopii vicele Melecan cu drujba.
– Pe pălărie, nu în pălărie! observă ea cu fineţe de filolog şi bătu din palme, deşi vedea bine că e poza unei statuete şi încă una protejată ca într-un acvariu, dincolo de un geam, probabil pentru a o feri de vandalisme, cum face zâmbind ştrengăreşte Jeanneke un pipişor interminabil, păzită de un grilaj cu lacăte, în capitala NATO, Bruxelles.
– Ştii, izbucni până la urmă câinele chior în râs, de fapt e poza unei sculpturi de salon din secolul XIX, când, ştiu mai ales melomanii, s-au pus bazele verismului, ale realismului în toate artele italiene ale vremii. Deşi aş zice că e mai degrabă o operă plastică experimentalistă, se cheamă Can che caca, procesul fiziologic fiind surprins printr-o execuţie plastică impecabilă, Taşa, iubirea mea, inclusiv cu sugestia de congestionare la efort a tegumentului fiinţei constipate. Datează de la 1855, iar autorul este şi pictor mare, şi caricaturist de mare clasă, şi doctrinar, Adriano Cecioni. Această statuetă, aproape contemporană Olympiei lui Manet, nu mai scandalizează azi, ci amuză pe fanii lui Michelangelo care fac pelerinaj la Caprese, unde casele cel vechi de piatră nu prea impresionează un turist răsfăţat, şi atunci s-au adus reproduceri după statui din opera geniului natural, şi s-a înjghebat, totodată, un muzeu al sculpturii italiene de după Marea lor Unire...
– Bine, dar eu nu ţi-am cerut asta! reteză brusc Viviţel, răsfăţându-se, şuvoiul detaliilor. Eu ţi-am poruncit să-l deconstruieşti doar pe domnul Eminescu, nu să maculezi pălăria unui mare dramaturg, care s-a ilustrat şi în proza scurtă. Eu pe Eminescu îl urăsc! Pe Caragiale îl iube’c! Şi parcă văd că după ce i-ai maculat pălăria nu va mai putea ieşi cu ea în lume, să se uite la Baricada de care îşi vor bate joc romancierii istoriografiei complotiste! Ai obţinut exact contrariul la ce te-am rugat, Coştei! Ai să vezi c-o să plece Caragiale de la Intercontinental. Iar pe Eminescu nu îl vei putea demola, pentru că între timp te vor castra filoanimalele, şi nu te va mai alege nimeni mascul dominant, călăuzitor al haitei!
Şi o ultimă precizare.
În noaptea de 4 spre 5 martie 1998, Noaptea Muşcăturii, dolarul era 8-9000 lei, cu puţin sub un euro încă virtual.

(Camelian Propinaţiu - Muşcătura)

Preţul românului e din ce în ce mai mic

Postromânismul cum că n-avem Trecut, deci nici viitor, conduce firesc la situaţiunea pentru unii incomodă că preţul românului e din ce în ce mai mic.

Nu-i de mirare că din faptele milioanelor de români din Diaspora, pentru care încă nu avem un minister, nici canal Didactic TV ca să nu-şi uite Istoria şi Limba Română, ziariştii noştri selectează în mod artificial cu prioritate ce e scandalos şi drag presei străine ostile nouă.

Indignarea lui Rareş Bogdan e justificată:

Rareș Bogdan a criticat în termeni foarte duri informația apărută în presă potrivit căreia doi români au fost reținuți după atentatul sângeros de la Londra revendicat de Statul Islamic.  

https://www.dcnews.ro/rare-bogdan-reac-ie-furibunda-e-dureros-cat-de-prostovani-putem-fi-uneori_544957.html


Nimeni dintre români nu prea este în mod natural antiromân şi ziariştii nici nu ştiu ce pierd comportându-se duşmănos: un segment zdravăn al publicului se gândeşte la... finanţare externă, suspiciune păguboasă pentru întreg organul de presă.

E însă o modă intelectuală de după colţul de cotitură din 1997, postromânismul, ajunsă azi firesc preluată de masse, care nu se mai miră nici de atacarea din România a ambasadorului nostru la Londra pentru incorecta politic exclamaţie ţărănească:
Doamne-ajută să nu fie români printre victime!

P.S:

MAE: Nici un român nu este reţinut după atacul terorist de la Londra

http://adevarul.ro/international/europa/mae-roman-nu-retinut-atacul-terorist-londra-1_5935314f5ab6550cb8cd74ef/index.html