duminică, 30 iulie 2017

Uite ce-am găsit pe drum!




– Uite ce-am găsit pe drum! comunică Ciprian Simcăi, adică neveste-sii, cum ajunse sus, orbecăind prin hol, că se arsese becul, de uită să-şi mai dezinfecteze rănile şi muşcătura.
Şi îi puse în poală puişorul de veveriţă, după ce îl ştersese de bale cum s-a priceput şi el, ca un bărbat neîndemânatic ce se afla.
– Vai săracul! Sărăcuţul! Da’ tu nu vezi că-i plin de bale şi mort de foame? Bietul de el! Amărâtul! începu dalba soţioară să-şi certe pe nepusă masă bărbăţelul şofer, care se întorsese inopinat din deplasarea pe Valea Buzăului fără să aducă măcar nişte brânză de oaie veritabilă, dacă nu şi o damigeană de vin natural, când altădată o răsfăţa până şi cu lostriţă sau cu păstrăv.
         Şi fără să-l mai întrebe pe bărbatul ei dacă e voie sau nu, Simca se desfăcu la capotul vişiniu, mătăsos şi cald pe care îl purta în acea dimineaţă fatală, scoase pe neaşteptate afară o ţâţă albă şi fierbinte, aburindă, şi lipi de sfârcul ei violaceu boticul puişorului de veveriţă.
         Spre consternarea lui Ciprian, care nu-i acorda vreo şansă de supravieţuire, şi spre adânca satisfacţie a Simcăi, veveriţelul ieşi văzând cu ochii din agonica sa letargie, de parcă l-ar fi stropit cineva cu apă rece de izvor, şi începu să sugă cu o lăcomie rară.
– Vai, sărmanul, sărmănelul, sărăcuţul de el, il poveretto, ce nemâncat era! scheună iar cu milă Simcuţa.
         Deşi soţ tânăr, Ciprian avea o anumită zestre de înţelepciune, dobândită la Şcoala Vieţii, umblând mult cu maşina, văzând destule, încercând să afle dacă-i ţine multe şi auzind şi mai multe, de pe la pasagerii ocazionali şi mai ales de la posturile nonstop de radio nocturne. Poate că altul s-ar fi apucat să povestească întreaga tragedie a puiului: cum a rămas el fără mămică şi apoi fără frăţiori, suferind şi teribilul şoc al tranziţiei, de la laptele matern, de veveriţă, la laptele de căţea şi, acum, de femeie.
Minţi şi el, ca bărbatul, cum că l-a găsit pe cărare sub un brad, când a oprit maşina şi a coborât, mă rog, să caute ciuperci.
– L-o fi pierdut mămiţica lui, observă Simca. De ce n-ai aşteptat să se întoarcă după el?
– Păi nu mămiţica lui l-a pierdut, rânji Ciprian privirii încărcate de ură a Simcăi. L-au pierdut nişte pionieri de la tabăra de creaţie, care îl chinuiau cum văzuseră ei pe micul dar violentul nostru ecran, oricât efort politico-ideologic ar depune partidul. Au crezut că e mort, sărăcuţul de el, şi l-au aruncat sub brad, ca să se lege în nişte tufişuri mai încolo de un biet arici... Mă şi întreb de unde atâta cruzime în societatea noastră! Nişte pionieri, nişte elevi fruntaşi, vasăzică, l-au răpit de lângă veveriţă şi de la jocurile cu frăţiorii lui, reţinându-l mai multe zile...
Timp în care l-au şi botezat, Vasilică...
         Şi aşa s-a făcut că Vasilică i-a rămas numele puişorului de veveriţă care, întremându-se cu o prodigioasă repeziciune, a schimbat curând, din toate punctele de vedere, viaţa tânărului cuplu, ba chiar şi pe a fetiţei lor, micuţa Vivi, Vivişor, viitoarea poetă a muşcăturilor gingaşe, din ce în ce mai iubită şi de Ciprian, şi de Simca, deşi nu era băiatul visat.

Camelian Propinaţiu - Muşcătura (Nechezol 3)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu