– Uite ce-am găsit pe drum!
comunică Ciprian Simcăi, adică neveste-sii, cum ajunse sus, orbecăind prin hol,
că se arsese becul, de uită să-şi mai dezinfecteze rănile şi muşcătura.
Şi îi puse în poală puişorul de
veveriţă, după ce îl ştersese de bale cum s-a priceput şi el, ca un bărbat
neîndemânatic ce se afla.
– Vai săracul! Sărăcuţul! Da’ tu
nu vezi că-i plin de bale şi mort de foame? Bietul de el! Amărâtul! începu
dalba soţioară să-şi certe pe nepusă masă bărbăţelul şofer, care se întorsese
inopinat din deplasarea pe Valea Buzăului fără să aducă măcar nişte brânză de
oaie veritabilă, dacă nu şi o damigeană de vin natural, când altădată o răsfăţa
până şi cu lostriţă sau cu păstrăv.
Şi fără
să-l mai întrebe pe bărbatul ei dacă e voie sau nu, Simca se desfăcu la capotul
vişiniu, mătăsos şi cald pe care îl purta în acea dimineaţă fatală, scoase pe
neaşteptate afară o ţâţă albă şi fierbinte, aburindă, şi lipi de sfârcul ei
violaceu boticul puişorului de veveriţă.
Spre
consternarea lui Ciprian, care nu-i acorda vreo şansă de supravieţuire, şi spre
adânca satisfacţie a Simcăi, veveriţelul ieşi văzând cu ochii din agonica sa
letargie, de parcă l-ar fi stropit cineva cu apă rece de izvor, şi începu să
sugă cu o lăcomie rară.
– Vai, sărmanul, sărmănelul,
sărăcuţul de el, il poveretto, ce
nemâncat era! scheună iar cu milă Simcuţa.
Deşi soţ
tânăr, Ciprian avea o anumită zestre de înţelepciune, dobândită la Şcoala Vieţii, umblând mult cu maşina,
văzând destule, încercând să afle dacă-i ţine multe şi auzind şi mai multe, de
pe la pasagerii ocazionali şi mai ales de la posturile nonstop de radio
nocturne. Poate că altul s-ar fi apucat să povestească întreaga tragedie a
puiului: cum a rămas el fără mămică şi apoi fără frăţiori, suferind şi
teribilul şoc al tranziţiei, de la laptele matern, de veveriţă, la laptele de
căţea şi, acum, de femeie.
Minţi şi el, ca bărbatul, cum că
l-a găsit pe cărare sub un brad, când a oprit maşina şi a coborât, mă rog, să
caute ciuperci.
– L-o fi pierdut mămiţica lui,
observă Simca. De ce n-ai aşteptat să se întoarcă după el?
– Păi nu mămiţica lui l-a
pierdut, rânji Ciprian privirii încărcate de ură a Simcăi. L-au pierdut nişte pionieri
de la tabăra de creaţie, care îl chinuiau cum văzuseră ei pe micul dar
violentul nostru ecran, oricât efort politico-ideologic ar depune partidul. Au
crezut că e mort, sărăcuţul de el, şi l-au aruncat sub brad, ca să se lege în
nişte tufişuri mai încolo de un biet arici... Mă şi întreb de unde atâta
cruzime în societatea noastră! Nişte pionieri, nişte elevi fruntaşi, vasăzică,
l-au răpit de lângă veveriţă şi de la jocurile cu frăţiorii lui, reţinându-l
mai multe zile...
Timp în care l-au şi botezat,
Vasilică...
Şi aşa s-a făcut că
Vasilică i-a rămas numele puişorului de veveriţă care, întremându-se cu o
prodigioasă repeziciune, a schimbat curând, din toate punctele de vedere, viaţa
tânărului cuplu, ba chiar şi pe a fetiţei lor, micuţa Vivi, Vivişor, viitoarea
poetă a muşcăturilor gingaşe, din ce în ce mai iubită şi de Ciprian, şi de
Simca, deşi nu era băiatul visat.Camelian Propinaţiu - Muşcătura (Nechezol 3)