duminică, 30 iulie 2017

Uite ce-am găsit pe drum!




– Uite ce-am găsit pe drum! comunică Ciprian Simcăi, adică neveste-sii, cum ajunse sus, orbecăind prin hol, că se arsese becul, de uită să-şi mai dezinfecteze rănile şi muşcătura.
Şi îi puse în poală puişorul de veveriţă, după ce îl ştersese de bale cum s-a priceput şi el, ca un bărbat neîndemânatic ce se afla.
– Vai săracul! Sărăcuţul! Da’ tu nu vezi că-i plin de bale şi mort de foame? Bietul de el! Amărâtul! începu dalba soţioară să-şi certe pe nepusă masă bărbăţelul şofer, care se întorsese inopinat din deplasarea pe Valea Buzăului fără să aducă măcar nişte brânză de oaie veritabilă, dacă nu şi o damigeană de vin natural, când altădată o răsfăţa până şi cu lostriţă sau cu păstrăv.
         Şi fără să-l mai întrebe pe bărbatul ei dacă e voie sau nu, Simca se desfăcu la capotul vişiniu, mătăsos şi cald pe care îl purta în acea dimineaţă fatală, scoase pe neaşteptate afară o ţâţă albă şi fierbinte, aburindă, şi lipi de sfârcul ei violaceu boticul puişorului de veveriţă.
         Spre consternarea lui Ciprian, care nu-i acorda vreo şansă de supravieţuire, şi spre adânca satisfacţie a Simcăi, veveriţelul ieşi văzând cu ochii din agonica sa letargie, de parcă l-ar fi stropit cineva cu apă rece de izvor, şi începu să sugă cu o lăcomie rară.
– Vai, sărmanul, sărmănelul, sărăcuţul de el, il poveretto, ce nemâncat era! scheună iar cu milă Simcuţa.
         Deşi soţ tânăr, Ciprian avea o anumită zestre de înţelepciune, dobândită la Şcoala Vieţii, umblând mult cu maşina, văzând destule, încercând să afle dacă-i ţine multe şi auzind şi mai multe, de pe la pasagerii ocazionali şi mai ales de la posturile nonstop de radio nocturne. Poate că altul s-ar fi apucat să povestească întreaga tragedie a puiului: cum a rămas el fără mămică şi apoi fără frăţiori, suferind şi teribilul şoc al tranziţiei, de la laptele matern, de veveriţă, la laptele de căţea şi, acum, de femeie.
Minţi şi el, ca bărbatul, cum că l-a găsit pe cărare sub un brad, când a oprit maşina şi a coborât, mă rog, să caute ciuperci.
– L-o fi pierdut mămiţica lui, observă Simca. De ce n-ai aşteptat să se întoarcă după el?
– Păi nu mămiţica lui l-a pierdut, rânji Ciprian privirii încărcate de ură a Simcăi. L-au pierdut nişte pionieri de la tabăra de creaţie, care îl chinuiau cum văzuseră ei pe micul dar violentul nostru ecran, oricât efort politico-ideologic ar depune partidul. Au crezut că e mort, sărăcuţul de el, şi l-au aruncat sub brad, ca să se lege în nişte tufişuri mai încolo de un biet arici... Mă şi întreb de unde atâta cruzime în societatea noastră! Nişte pionieri, nişte elevi fruntaşi, vasăzică, l-au răpit de lângă veveriţă şi de la jocurile cu frăţiorii lui, reţinându-l mai multe zile...
Timp în care l-au şi botezat, Vasilică...
         Şi aşa s-a făcut că Vasilică i-a rămas numele puişorului de veveriţă care, întremându-se cu o prodigioasă repeziciune, a schimbat curând, din toate punctele de vedere, viaţa tânărului cuplu, ba chiar şi pe a fetiţei lor, micuţa Vivi, Vivişor, viitoarea poetă a muşcăturilor gingaşe, din ce în ce mai iubită şi de Ciprian, şi de Simca, deşi nu era băiatul visat.

Camelian Propinaţiu - Muşcătura (Nechezol 3)

vineri, 16 iunie 2017

Dar ce este un led?




           Dar ce este un led? Un led este un intelectual, de regulă pregătit universitar, care face observaţie romanescă şi luminează poporul, deoarece îşi dă seama că terenul, intravilan sau extravilan, e bun, doar că lăsat în paragină de cleptocraţie (KX).
Apariţia a tot mai multe leduri, ieşite la lumină din rândurile postacilor profesionişti, este o realizare epocală a oamenilor din subterană, cu perspectiva alungării acelor demoni ai blocajului comunicării, zidit prin investiţii masive ale DŞ în neîncrederea reciprocă, de s-a ajuns până acolo în postromânism că nici poporul nu mai aşteaptă nimic de la intelectuali, nici intelectualii de la popor!
            Dar dialectica ne învaţă că racul progresează. De aceea, nu te mira că vei număra chiar şi la tine-n răboj, ortacule, enunţuri vechi cu care tu însuţi nu mai eşti de acord şi te şi miri cum dreaq de ai putut susţine tu cândva aşa naivităţi pe aşa vremi! Dar cu toate că, în principiu, discursul unui postac ar trebui să fie de la sine redundant, ca simplificare a ideilor altuia, sau banalizare a profunzimilor geniului naţional, citite prin etern aceiaşi ochelari de armăsar reducţionişti, noi avem nevoie de multă bunăvoinţă bătrână, goetheană, pentru că adevărul trebuie repetat mereu fiindcă şi minciuna este propovăduită fără încetare. Deci poţi lesne obosi, fiindcă jocul nechezolilor cu abureala/minciuna pare totdeauna bănos, c-aşa-i homosapul, o entitate fără de virtute, adică tot mai virtuală, încât raritatea onestităţii şi geniului la noi în cei 22 de ani, cât ai României Regale Mari, ai Epocii Mooye (1989-2011), cum a fost ea botezată pe web în 1999, după altercaţia tv a Ronei Hartner cu Vadim, ne impune a sublinia cu tărie, prefaţând ca ortaci pedefeul Luminarea Poporului, că oportunitatea care particularizează această culegere de probleme şi problemuţe de bază ale românilor e că, pe parcursul alcătuirii ei, edagonul Propinaţiu şi-a putut fixa, ca orice educator de Genii Obligate (GO), o idee originală, deci pesimistă filozofic, despre limitele literaturii, amăgitoare teologic ca zidurile Bizanţului cât amar de vreme noi românii nu ne-am îndeplinit neam ca Neam Misia Istorică pe meleag. Şi atunci prozatorul decepţionat s-a despărţit pe nesimţite de  ficţiune, cum odinioară de lirism, deci şi de identitate ca maptex, ca maşinărie producătoare de text, întorcându-se literar înainte de Dinicu Golescu, primul nostru luminător intrat boiereşte în UE,  limitându-se la a supravieţui doar ca un modest furnizor de opinii, panseuri şi atitudini matinale, de prânz şi predominant de seară, emise de jos în sus, spre muezinul stilat din balcon urlătoriu, în cantităţi mici, uşor digerabile, fără pauză, respectând în plin postromânism dictonul străbunilor noştri daco-romani, nulla dies sine linea.
            Şi nu ne îndoim că modestia Propinaţiului, nejustificată la un intelectual-fără-stăpân, dar afirmată la atâtea propinaţii sub bolte reci, se va deosebi în vreun fel de a înainte-mergătorilor săi Zaharia Carcalechi, de au scos la 1826 Povăţuitorul tinerimei către adevărata şi dreapta cetire atribuindu-l mai mediatizatului Gheorghe Lazăr, lângă a cărui statuie o merită pe a sa amintind c-a fost editor Golescului, şi bănăţeanul Damaschin Toma Bojincă de-şi apăra pe la 1828 pe ai lui chiar într-o limbă în creştere, mai obişnuită cu înjurăturile fireşti la cei mulţi şi asupriţi de nomenclaturile imperiilor: Respundere desgurzătoare la cârtirea cea în Halle în anul 1823 sub titula Erweiss dass die Walachen nicht romischer Abkunft sind.
Ce ar fi urmat după jalnica Trilogie Nechezol, practic terminată încă din anii de suspans 1997-1999, până să se anunţe intenţia occidentalilor de a se lăţi cu băncile şi şuncile lor peste Galiţia Mare de la Baltică la Pont, repauzatul Propinaţiu, autosuspendat ca prozator nu şi ca globe-trotter, dă din umeri şi din aripi că nu ştie, deoarece s-a dumirit ca un stol de păsări Simurg că tocmai aceste subcomentarii din ce în ce mai rafinate de la o lună la alta, mai artistice, îl exprimă şi literar, ca pe orice om din subterană, profet al extincţiei vesele a Neamului, cu sclavi fericiţi, ceea ce a zădărât mulţi Stăpâni de pitbulli webistici, mai ales de când o zis că multă lume amărâtă mai bine câine decât om sub Tricolorul murdar, şi postacul „Camelian Propinaţiu“ e mirosit, mânjit şi lătrat ca un „Cameleon Popândău“. Show, pe el!
                                  (Camelian Propinaţiu - Luminarea Poporului)